Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Coca Bloos: „Teatru este ceea ce sunt cu sufletul, mintea şi trupul meu“, interviu de Mirela Sandu

Mirela Sandu: Să vorbim despre întâlnirile importante din cariera dumneavoastră, regizori, roluri care v-au marcat şi despre patima dumneavoastră pentru teatru…Poate cu asta să începem.

Coca Bloos: De puţine ori cel sau cea cu care am stat de vorbă, aşa cum stau cu dumneavoastră, m-a întrebat despre patima pentru teatru. Cuvântul pe care l-aţi folosit este exact. Da, cred că a fost patimă. Eu însămi n-am ştiut cum să o definesc: ambiţie? perseverenţă? insistenţă? încăpăţânare? Ştiu eu ce înseamnă patima? Cred că este uite, ca pata asta de pe blue-jeanşii mei care nu ştiu dacă va dispărea vreodată. E miere de albine cu cătină. Cătina fiind un produs natural, e mai greu de scos. Dacă era o vopsea, probabil că o scoteam mai uşor. Aţi mâncat vreodată miere cu cătină?

M.S.: Da, e pur şi simplu în tine…

C.B.: Ştiu eu dacă m-am născut cu ea? Poţi să renunţi la ADN-ul tău? Este ceva ce porţi în tine, iar încrederea e reciprocă. Ea te stăpâneşte, tu o stăpâneşti şi rezultatul este ceea ce faci pe scenă. Teatru este ceea ce sunt cu sufletul, mintea şi trupul meu. Oare am făcut bine? Ca Olga din Trei surori răspund: „Dac-am şti, dac-am şti…“

M.S.: Această patimă o mai aveţi încă?

C.B.: Vine un moment când trebuie să faci un pas înapoi. Cu siguranţă, nu mai există acel nerv şi acea nebunie de la începuturi. Vin alte Coca, aceeaşi, poate, patimă, aceeaşi dorinţă de a stăpâni şi a fi stăpânită de ea. Trebuie să laşi drumul liber oricât de greu ar fi acest gând.

M.S.: Cum a început povestea cu teatrul?

C.B.: Probabil că aş fi rămas la ziar. Aţi văzut, vara, merele alea de la ţară care-s foarte bune, unele mici şi dulci? Le vezi aşa, le iei, le mănânci şi când le desfaci, iese de-acolo ditamai viermuleţul care sfredeleşte pe dinăuntru mărul. Ei bine, aşa era şi sfredelul în mine. Mi-am luat lumea în cap şi am plecat de la ziar la Satu Mare, corp ansamblu. Şi iaca aşa am ajuns actriţă.

M.S.: Cât timp aţi stat la Teatrul de Nord din Satu Mare?

C.B.: Cred că patru ani. Şi dacă tot vorbeam de întâlniri, una importantă, cea de început, a fost cu Alexandru Tocilescu care punea în scenă Războiul vacii de Roger Avermaete, iar eu jucam rolul Femeia. O femeie din popor, care stătea la graniţa dintre două ţări şi trecea cu vaca dintr-o parte în alta. Şi, din cauza ei, a izbucnit războiul. Decorul era semnat de Georges Conlen şi îi aveam parteneri pe: Ion Tifor, Petre Moraru, Costin Popescu, Ion Haiduc, Petre Panait, Viorica Sucin, Anca Pandrea, Virginia Rogin, Marcel Popa. Ei, ce spectacol! N-aveam nicio treabă, zburam prin scenă.

M.S.: Aţi mai lucrat cu Tocilescu?

C.B.: Da, aici, în Bucureşti, „m-a înzestrat“ cu Elena Ceauşescu în O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu de Denis Dinulescu şi l-am avut partener pe Florin Călinescu.

M.S.: Un rol dificil…

CB: Da, mi-a fost, ca să zic aşa, teamă de personaj. Era proaspăt trecutul şi, oricum, nu se punea problema de a-i imita pe cei doi. Nu te poţi juca cu personajele. Dintotdeauna am crezut că este nevoie să te documentezi pentru fiecare dintre ele.

M.S.: Vorbiţi de documentare. Credeţi că, la un moment dat, cititul prea mult strică?

C.B.: Păi sigur că strică. Îţi bombardează mintea cu informaţii care rămân la nivelul teoretic. Pe scenă lucrurile se schimbă. Ceea ce îţi imaginezi în urma lecturilor este foarte diferit de ceea ce închipuie regizorul. Acelaşi autor, aceleaşi personaje, dar jocurile sunt diferite.

M.S.: Şi atunci… calea?

C.B.: Păi, să fii în permanenţă „treaz“, să te împrieteneşti cu personajul căruia tu îi creezi experienţa, dar în acord cu ceea ce gândeşte regizorul. Lecturile sunt bune, sunt o fericire şi o hrană pentru suflet. Dar, când eşti la început de drum la un spectacol, ştergi – dacă poţi – ce ai citit, uiţi tot ceea ce ai făcut până atunci pe scenă şi o iei iar la mers, ca un copil care de-abia face primii paşi, se miră, zâmbeşte, gângureşte, până când termini spectacolul.

M.S.: În ce an aţi venit la Teatrul „Mic“?

C.B.: În 1987. Directorul de atunci, Dinu Săraru, a avut curajul să mă detaşeze doi ani de zile. Pe urmă s-a luptat cu „organele“, cu Suzana Gâdea, în condiţiile în care nu se admitea ca cineva din provincie să participe la un concurs în Bucureşti. Dinu Săraru mi-a împlinit visul de a juca lângă cei mai importanţi actori ai teatrului românesc. A avut încredere în mine ca actriţă.

M.S.: Adaptarea în Bucureşti v-a fost grea, uşoară...

C.B.: M-a stăpânit teama. Oribil sentiment. Aveam patruzeci de ani când am dat faţă cu Bucureştiul. Parcă eram un emigrant în propria mea ţară. Îţi pierzi lesne echilibrul când nu ai unde să stai şi nu ştii ce-ţi va aduce ziua de mâine. Ăsta a fost greul. Dar am întâlnit oameni minunaţi care mi-au întins mâna când eram prăbuşită şi disperată, înţelegându-mi şi respectându-mi patima. Asta a fost partea uşoară. Este foarte important. Când nu mai ştii ce-i cu tine, cel mai mic gest te salvează. În timp, momentele întunecate şi grele se dau la o parte. Rămân cele de care merită să îţi aduci aminte.

M.S.: Care a fost prima întâlnire de suflet?

C.B.: Cea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Părinţii. A fost un privilegiu pentru mine să am familia pe care o am. Nu voi conteni să le mulţumesc pentru educaţia primită: să spun un „Sărut-mâna pentru masă“, să le sărut mâna, să nu trec în faţa celor dinaintea mea, să ştiu ce înseamnă Olga Tudorache, Leopoldina Bălănuţă, Valeria Seciu, Ionescu-Gion, Constantin Codrescu, Octavian Cotescu, să îmi plec capul faţă de cei care au fost înaintea mea. Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu bunica mea, care-mi spunea poveşti cu Ruslan şi Ludmila, Cele douăsprezece lebede, Kaştanka, poveşti spuse de bunica mea în timpul fiecărei mese, deoarece eram un copil lingav. Asta era condiţia: mâncam dacă primeam o poveste. Probabil aşa am început să imaginez alte lumi. Părinţii ne-au protejat de lumea exterioară, pe mine şi pe fratele meu, chiar în condiţiile regimului pe care l-am traversat. Nu ştiu dacă a fost foarte bine.

M.S.: Protecţia lor v-a dăunat?

C.B.: Oarecum. Dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu am reuşit să parcurg cu seninătate etapele din această aventură numită viaţă.

M.S.: Aţi lucrat cu mulţi regizori. Ce-i mai important pentru dumneavoastră autorul, regizorul, actorul?

C.B.: M-aţi prins. Autorul ţi-l dă regizorul. El îl alege. Rolul ţi-l dă tot regizorul. El gândeşte şi vede spectacolul. Degeaba actorul se uită cu coada ochiului la un anumit rol, el nu imaginează spectacolul. E drept că materia primă este actorul. Vine şi el cu ce i-a dat Bunul Dumnezeu – emoţia. Cred că asta este relaţia. Au fost mulţi regizori cu care am lucrat şi dacă sunt actriţa care sunt le-o datorez. O reverenţă.

M.S.: Aveţi regrete?

C.B.: Oscar Wilde spunea „n-am regrete, am remuşcări“. Am trecut, poate, cu uşurinţă pe lângă oameni care au fost generoşi, nu întotdeauna am reuşit să întorc generozitatea. Uitarea, nu este bine să uiţi paharul cu apă care ţi se dă. Asta provoacă remuşcare, nu regrete.

„Mă gândesc adeseori ce-ar fi dacă aş putea începe viaţa de la capăt... dar de data asta în mod conştient... dacă aceea pe care am trăit-o ar rămâne în urmă ca o ciornă... iar cealaltă, cea nouă, ar fi adevărată! Dacă ar fi cu putinţă una ca asta, cred că ne-am strădui cu toţii, înainte de toate, să nu le mai repetăm. Atunci cred că fiecare şi-ar înfiripa cel puţin un alt cadru de viaţă. Cu o casă plină de flori şi lumină.“ (Verşinin)

A consemnat Mirela Sandu