Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Claudiu Goga: „Cred că un regizor trebuie să fie un om puternic“, interviu de Doru Mareş

Claudiu Goga: „Cred că un regizor trebuie să fie un om puternic“, interviu de Doru Mareş

[...]

D. M.: Te numeam la un moment dat, alături de Bocsárdi Lászlo, modelul de regizor neo-clasic din peisajul teatral românesc. Pentru că am observat că ai capacitatea de a construi fără a intra într-un conflict major cu modelele, dar cu marea grijă, aş spune o grijă matematică, de a opera cu fantezia şi inovaţia în fiecare spectacol. S-a putut sesiza asta chiar de la primul tău spectacol, “Conu Leonida…”, de la Braşov, care, după părerea mea, rămâne un spectacol de referinţă. Deşi Caragiale sută la sută, este, în acelaşi timp, de o inventivitate fantastică. Poţi teoretiza puţin modul acesta în care îmbini fantezia, inovaţia, modernitatea cea mai exactă, stilistic vorbind, cu grija pentru coerenţa cel puţin dramaturgică?

C. G.: Pe mine mă interesează să spun o poveste cu fiecare text. O poveste care trebuie să fie şi cea a autorului, nu una paralelă cu textul. Adică povestea pe care o creez eu e cea din text şi cea din adâncimea textului. Îmi place să construiesc spectacolele pornind de la text, căruia îi adaug diferite noi paliere, cât mai multe dacă se poate. Astfel, fiecare spectator – în funcţie de cultura sa (şi generală, şi teatrală), de inteligenţă – va putea să le înţeleagă sau nu, dar mă străduiesc ca măcar un nivel, acela al poveştii, să-l fac să fie accesibil oricui. În plus, cred că povestea impune stilul, dar asta e deja ceva ce cere o discuţie mai amplă... Sigur că, în acest tip de construcţie, contează foarte tare câtă imaginaţie ai. Numai că eu mă refer la acel tip de imaginaţie care construieşte, care clarifică şi care dă sensuri. Pentru că există şi o imaginaţie, hai să-i zicem periculoasă, care construieşte pe lângă text, oferind idei sau generând teme care nu au nicio legătură cu textul sau cu o anumită profunzime a lucrurilor. Asta cred că face diferenţa. Este unul dintre motivele de mare încurcătură pentru mulţi cronicari de teatru, care reuşesc trista performantă de a aprecia nişte forme fără conţinut care se poartă la momentul acesta în teatrul românesc, furaţi fiind doar de formele respective. Dacă le scuturi, vezi că pe dedesubt nu există absolut nimic. E un fel de, dacă vrei, bucuria sau plăcerea de a te uita la MTV – genul acela şi de plastică, şi de senzaţie pe care ţi-l dă un tip de modernitate, de spectaculos, care poate să arate foarte bine, dar în clipa următoare vezi că pe dedesubt nu e nimic. Sunt şi acolo şi imaginaţie şi profesionalism, dar atât de superficiale, încât, după ce închizi canalul şi te gândeşti la lucrul acela, vezi că, de fapt, nu e nimic. E un sclipici, e profesionist, are multe calităţi, mai puţin una: profunzime. Cam asta e ceea ce se întâmplă la noi. Eu încerc să mă feresc de aşa ceva. De aceea spuneam că tot ce ţine de reţeta profesională, de construcţia unui spectacol cred că trebuie să se subsumeze unui gând care să comunice sens, nu unui nimic care să fie înconjurat de lucruri spectaculoase. Nu mă interesează decât lucrurile profunde, chiar dacă, uneori, sunt mai puţin spectaculoase.

D. M.: Aş zice, ascultându-te, că eşti un adevărat spirit maiorescian, ceea ce, din punctul meu de vedere, e chiar foarte de bine.

C. G.: Eu cred că e corect, şi unul dintre argumente, cel mai puţin subtil şi cel mai puţin tehnic, este feedbackul pe care îl am de la spectatori, atât cât este posibil, dar şi de la actori, şi de la actorii importanţi cu care am lucrat – şi când zic importanţi nu mă gândesc numai la vedete ori la oameni în vârstă, ci şi la oamenii tineri care cred eu că sunt talentaţi. Răspunsul lor, cum spuneam, mă face să cred că felul meu de a gândi e valabil şi nu face spectatorul să plece din sală.

[...]