Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Berekmeri Katalin (Katus): „Ca actor, important este ce şi cum spui, ce şi cum faci ca sa aibă valoare“, interviu de Mircea Sorin Rusu

Berekmeri Katalin (Katus): „Ca actor, important este ce şi cum spui, ce şi cum faci ca sa aibă valoare“, interviu de Mircea Sorin Rusu

A fost foarte greu să stabilim o întâlnire pentru a avea această discuţie, fiindcă Berekméri Katus (Katalin pe afiş) e mereu în repetiţii, mereu pe scenă (este actriţă a Companiei „Tompa Miklos“, trupa de limbă maghiară a Teatrului Naţional din Târgu Mureş), iar dacă nu e pe scenă e la radio, şi atunci când nu e la radio e la Universitatea de Arte, împreună cu studenţii. Într-o perioadă foarte aglomerată, aşadar, într-un oraş nu foarte mare, unde teatrele sunt concentrate în perimetrul central şi unde întâlnirile întâmplătoare sunt frecvente, dar e foarte greu să îţi găseşti o oră şi jumătate pentru a sta de vorbă pe îndelete, am reuşit până la urmă să găsim momentul potrivit – la ora prânzului, într-o zi senină, care prevestea un sfârşit de săptămână primăvăratic, dar care urma şi emoţiilor, şi oboselii unei noi premiere, tocmai ieşite la rampă. Asta, însă, înseamnă relaxare faţă de cum arătau lucrurile într-un trecut nu foarte îndepărtat…

Berekméri Katalin: În prezent, joc mai puţin decât jucam acum patru ani, de exemplu, dar aşa e normal. Eu predau şi la facultate, la Actorie, alături de Harsányi Zsolt; studenţii mei sunt în anul III; ei sunt prima promoţie cu care am lucrat din anul I şi până acum. Le-am zis studenţilor că poate acum învăţ mai mult de la ei decât ei de la mine! Învăţăm împreună, ne mai şi jucăm, iar asta te pune în priză, te provoacă să gândeşti total altfel despre teatru decât înainte. Am un alt punct de vedere decât atunci când sunt pe scenă şi privesc înspre sală, pentru că acum mă situez undeva între regizor şi actor, deşi nu regizez nimic – sau încerc să nu regizez nimic –, dar văd cum evoluează totul. Erau reguli despre care timp de cincisprezece ani am crezut că sunt nişte axiome în teatru, dar predând la facultate mi-am dat seama că nu e aşa, că se poate pune semnul întrebării oricând şi la orice. Exact asta învăţ de la studenţii mei, tot timpul.

Mircea Sorin Rusu: Relaxarea pe care o afişează Katus în relaţiile cu cei din jur sau, în mod concret, în timpul acestei discuţii, unde reportofonul stă pe masă – încadrat de un pachet de ţigări, o sticlă de suc şi o ceaşcă de cafea –, se traduce pe scenă într-o dezinvoltură în spatele căreia au loc căutări, construcţii şi reconstrucţii, de fiecare dată motivate de o dorinţă simplă şi onestă de a da o formă clară fiecărui rol în parte.

B. K.: La început de tot visezi la premii, la confirmări, dar la un moment dat îţi dai seama că nu o să primeşti nimic şi lucrezi ca nebunul, iar in felul ăsta realizezi că nici nu mai contează, de fapt. Îţi dai seama că importantă e doar relaţia cu meseria pe care o faci, felul tău de a gândi despre teatru, despre munca de actor, despre munca în echipă.

M.S.R.: Pe parcursul anilor petrecuţi în teatru au avut loc şi întâlniri importante, care ţi-au marcat într-un fel sau altul cariera. Esenţială a fost, aşadar, întâlnirea cu actorul şi regizorul Harsányi Zsolt („Harsi“ pentru prieteni).

B. K.: Harsi mi-a dat primul meu rol principal, în Femeia din trecut de Schimmelpfennig. Eu ziceam întotdeauna că nu sunt genul de actriţă care duce roluri principale, că eu nu pot… Eram foarte mulţumită cu rolurile secundare, iar lui i-am zis să nu îmi facă asta, pentru că nu vreau să fiu tocmai eu aceea care îi sabotează spectacolul… E foarte important dacă un regizor, un coleg, are încredere în tine: în anumite situaţii, ajutorul de acest fel e foarte mare. Iar pe astea eu nu prea le uit.

M.S.R.: Aici urmează un moment de emoţie palpabilă, care umple aerul, şi care se transformă după câteva momente în vivacitatea ce o caracterizează pe Katus de obicei. Pentru că şirul întâlnirilor continuă. Fiecare dintre ele a avut câte ceva special, fiecare a adus propria provocare, propria estetică – de la teatrul aşa-numit clasic, la cel postdramatic, de la teatrul documentar la devised theatre şi încă multe altele. Ne oprim la colaborările cu Gianina Cărbunariu, Bogdan Georgescu şi Radu Afrim: cea dintâi la Studio „Yorick“ din Târgu Mureş, în spectacolul 20/20, iar celelalte două la Teatrul Naţional, dar la fiecare dintre cele două trupe: Punct triplu la Trupa „Liviu Rebreanu“ (cu Bogdan Georgescu) şi Az ördög próbája (Castingul dracului) la Trupa „Tompa Miklos“ (cu Radu Afrim).

B. K.: La Afrim a fost foarte frumos totul, de la text la situaţii. Am construit pe o idee a lui, de la zero, fără text. A fost o perioadă foarte grea, dar foarte frumoasă; şi chiar îmi plac regizorii care te pun la treabă. Afrim îţi dă foarte mult, dar nici nu te iartă. El a făcut şi titrarea în limba română, a lucrat mult cu vorbele, şi-a pus ştampila pe fiecare replică. Se pricepe la text şi are un dar pe care nu l-am văzut la nimeni: nu prea cunoaşte limba maghiară, dar îşi dă seama când zici ceva şi nu zici bine. Nu ştiu de unde are asta: probabil din muzica limbii… Mie tare îmi place să lucrez aşa, întotdeauna: încerc să gândesc împreună cu regizorul. Eu nu sunt genul de actriţă care funcţionează după instrucţiuni, ci vreau să îl înţeleg pe regizor, să ştiu ce crede el, să văd că pot merge cu el. Iar asta e frumos la Afrim, că acolo aşa facem.

La Gianina Cărbunariu am intrat şi noi, actorii, în partea cu documentarea. Ne-am dus la Hodac şi la Ibăneşti, la interviuri, şi am făcut improvizaţii pe nişte teme date; şi am mai avut şi poveşti de la noi din familie, poveşti ale noastre. Aveam monologuri făcute din interviuri şi improvizaţii, monoloage scrise de ea.

La Bogdan Georgescu a fost aproape la fel ca în cazul oricărui text: el a venit cu textul gata scris; documentarea o făcuse el, dar ne-a povestit şi nouă. Eu mi-am pus problema responsabilităţii: cum să o formez pe Gyöngyvér. Pentru că, în calitate de actor, mergi înspre slăbiciunea personajului; asta trebuie arătat întotdeauna undeva: că suntem cu toţii oameni. Acolo am încercat să construiesc ceva şi mi-am dat seama că sunt responsabilă de felul în care compun personajul. Mi-am pus aceste întrebări pornind de la partea de documentar a spectacolului şi m-am gândit că… dacă la un moment dat ea o sa vină la spectacol? Ce se întâmplă, ce o să spună? Eu nu m-am întâlnit niciodată cu ea: ştiu ce ştiu doar din ce mi-a povestit Bogdan. Ne-am gândit împreună cum trebuie făcut; m-am bazat pe ce mi-a povestit el, iar el m-a lăsat să o construiesc eu pe Gyöngyvér, mi-a dat libertatea necesară. Pentru că, uite, e vorba de nişte libertăţi pe care ţi le dă şi teatrul documentar: noi, la rândul nostru, spunem că într-un fel e ficţiune, dar totul pleacă de la ceva documentat, în urmă. Aşa ziceam şi la Gianina: e documentar, e documentar, dar de fapt… în final e mai mult ficţiune.

În felul acesta de teatru eşti mult mai implicat: trebuie să fii extrem de prezent acolo, dar într-un fel anume. La Bogdan Georgescu, la Gianina Cărbunariu şi la Radu Afrim am construit direct din mine. Totul trebuie dat pe moment. Te raportezi la fiecare tip de spaţiu într-un anume fel. Sunt nişte diferenţe care se simt, mai ales atunci când ai mai multă experienţă de scenă. Eu nu îmi fac probleme legate de spaţiu, niciodată. Din punctul de vedere al actorului, lucrurile se reduc la nişte reguli care trebuie să îţi fie foarte clare: ce şi cum spui, ce şi cum faci, ca să aibă valoare.

Atât de bine a fost la Bogdan! Eram în aceeaşi clădire şi parcă lucram într-un alt oraş! E o altă chestie: altfel te susţin colegii, altfel îţi ţin pumnii… Foarte bine a fost! Şi ar fi bine să mai lucrăm împreună. Mi-am dat seama că bariera de limbă există oricum: mie, ani în şir mi-a fost frică să vorbesc româneşte, dar la un moment am realizat că încerc să zic în limba română o propoziţie, iar românul mă înţelege fix din start, până nu apuc să zic foarte mult… Asta mi se întâmplă de foarte multe ori şi e un lucru pe care tot de la teatru l-am primit în dar: înainte nu prea aveam cu cine să vorbesc româneşte, dar în teatru am întâlnit nişte oameni cu care trebuia să o fac, Cristina Toma şi Ciprian Cobzariu de la Iaşi m-au învăţat să comunic mai bine în limba română; foarte mult am primit de la ei: au fost primii cu care am comunicat mai pe larg aşa.

Şi mai poţi folosi teatrul ca să te tratezi, să te vindeci, prin rolurile pe care le faci, prin relaţiile pe care le ai în scenă. Eu de multe ori am scăpat de multe probleme aşa. Ce meserie faină, foarte faină, e!

M.S.R.: Când vine vorba de preferinţe, oricărui om îi vine destul de greu să vorbească despre ele, să dea o listă definitivă, mai ales că fiecare poate lăsa oricând ceva pe dinafară, iar apoi o grămadă de oameni te judecă după lista ta de lucruri favorite. Şi cu toate astea…

B. K.: Am şi eu preferinţele mele, normal... Acum tocmai am terminat lucrul cu Afrim şi sunt picată pe spate după forma asta de a face teatru. Mă influenţează cu cine lucrez, contează întâlnirile, cele importante. Eu nu îmi aleg proiectele; le pot refuza, dacă nu îmi convin, dar nu vreau să fac lucrul acesta. Chiar şi lucrurile neplăcute sunt parte a meseriei noastre, sunt meciuri cu mine însămi, pe care trebuie să le câştig. E un efort care trebuie făcut, că şi asta mă motivează să mă pun pe treabă aşa cum trebuie.

Eu sunt actriţă şi vreau să îmi fac meseria. Tot ce îmi doresc e un repertoriu tare, nişte regizori care să ne pună la treabă, că în rest lumea se linişteşte… Foarte puţini sunt cei care vin cu spectacolul gata făcut şi tu trebuie doar să îl execuţi; eu, de fapt cred că nici nu am lucrat cu astfel de regizori. Dar dacă ceva nu funcţionează regizoral aşa cum trebuie, atunci – ca actor – nu ai de ales. Trebuie să fii bine pus în situaţie. Ne întâlnim cu foarte puţini regizori care îţi dau, care se gândesc să te ajute să progresezi ca actor, să înaintezi pe drumul tău, nu doar să funcţionezi ca un instrument cu care regizorul face un spectacol, şi gata. Sunt regizori care îţi dau mai multă libertate, alţii mai puţină, dar nici nu te blochează nimeni până la urmă.

M.S.R.: Şi, ca o concluzie la un dialog precipitat – fiindcă următoarea oprire a lui Katus era la radio, aşa încât nu aveam loc de tras de timp, chiar dacă o făceam cu folos:

B. K.: Totul se schimbă, iar schimbarea se vede. Eu am intrat în teatrul acesta acum zece ani şi am constatat că astăzi lucrurile stau altfel. În fiecare zi se face câte un pas – milimetric, dar se face; iar milimetrul ăsta înseamnă schimbare.