Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Áron Dimény: „Actoria – şansa de a da sens existenţei“, interviu de Mirela Sandu

Áron Dimény: „Actoria – şansa de a da sens existenţei“, interviu de Mirela Sandu

Mirela Sandu: Ai terminat facultatea în anul 1997. Cum a apărut această mare dragoste de teatru?

Áron Dimény: Când eram puşti, făceam la liceu spectacole de poezie, dar am urmat facultatea de teatru total întâmplător. Aveam o prietenă care vroia să dea examen la Facultatea de Medicină din Târgu Mureş. Cum nu aveam minte să învăţ chestii serioase, mi-am zis că pot să fiu aproape de ea dacă dau la actorie. Aşa am început să mă pregătesc pentru examen. Până la urmă, am dat admitere la Cluj şi am intrat din prima.

M.S.: Cum a fost perioada facultăţii?

Á.D.: A fost o perioadă foarte fastă. Eram a doua promoţie de limba maghiară, după ce s-a reluat şcoala de actorie la Cluj. Ne-am bucurat de entuziasmul ieşit din comun al profesorilor şi de un sistem care, deşi nu era încă bine pus la punct, avea şi avantaje de tipul că lucram cu mai mulţi profesori, nu numai cu cei de la clasă. Jucam şi în spectacolele promoţiei anterioare. La arta actorului am lucrat cu cinci profesori, fiecare dintre ei foarte bun. Apoi, a contat extrem de mult faptul că, încă din perioada facultăţii, am început să joc la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. După două luni de şcoală, am avut prima premieră, cu un rol de figuraţie. Asta, în condiţiile în care eu, atunci când am intrat la facultate, habar nu aveam cu ce se mănâncă teatrul. Aveam zile în care de la ora opt dimineaţa aveam curs de mişcare, apoi întâlnire cu profesorii de clasă şi o altă repetiţie sau spectacol, iar noaptea lucram pentru examen. Am trăit într-un foc continuu, care – zic eu – ne-a pregătit foarte bine pentru meserie şi pentru un fel de a trăi, mai special.

M.S.: Destul de repede ai început să lucrezi cu Vlad Mugur...

Á.D.: Era primul spectacol pe care îl făcea la Cluj, după întoarcerea sa: Scaunele de Eugène Ionesco. Eu jucam Oratorul. Am început să repetăm spre sfârşitul stagiunii, iar premiera am avut-o la începutul următoarei stagiuni. Eram student în anul IV. Atunci am făcut şi asistenţă de regie pentru spectacol. A urmat spectacolul Doi gemeni veneţieni de Carlo Goldoni, în care am jucat Hangiul.

M.S.: Cum a fost pentru tine, student fiind, să lucrezi cu Vlad Mugur?

Á.D.: Eram foarte deschis şi foarte receptiv. Probabil că nu aş fi devenit actorul care sunt dacă nu aş fi avut ocazia de a lucra şi de a învăţa de la el. Vlad Mugur făcea un teatru de o calitate excepţională, de o profunzime şi o sensibilitate care, ca experienţă, au fost foarte importante. Aşa am descoperit ceea ce mă interesează în teatru şi felul cum să mă raportez la această meserie.

M.S.: Când construieşti un rol, ţi se întâmplă să te gândeşti la unele lucruri pe care ţi le spunea Vlad Mugur?

Á.D.: Mi se întâmplă să fac ceva şi să mă gândesc ce ar fi zis el despre acea mişcare, intenţie sau gând.

M.S.: Ai un lucru sau ceva din tine care ştii că îţi vine de la el?

Á.D.: Încerc să nu cred în legende sau mituri. Cu siguranţă, este printre acei regizori care mi-au confirmat nişte alegeri, iar fără aceste confirmări poate că aş fi deviat într-o direcţie nedorită. Nu sunt sigur de asta, dar, lucrând cu el şi cu încă câţiva, am înţeles că felul în care gândeam despre teatru este perfect valabil.

M.S.: Ce este important pentru tine, atunci când lucrezi cu un regizor?

Á.D.: Este foarte important să mă înţeleagă şi să îmi dea voie să-l înţeleg. Am nevoie de o interconectare de gândire. Mă ajută dacă ia în considerare propunerile mele; şi nu mă refer doar la unele concrete. Nu sunt genul de actor care intră pe scenă şi ştie imediat ce are de făcut. Sunt unul care încearcă, ratează, caută, care uneori – sau adesea – e mai leneş. Am nevoie să îmi înţeleagă acest fel de a fi. Mi se întâmplă foarte des să fac lucruri – un fel de a rosti, o mişcare etc. – care nu au neapărat o logică: este felul meu de a-mi construi traseul personajului. Am foarte mare nevoie, din partea regizorului, de receptivitate şi de o gândire coerentă. Lucrez destul de greu cu cei care nu se gândesc înainte sau care caută soluţii imediate, banale. Mai nou, la nevoie, pot să lucrez şi în astfel de condiţii; şi este normal. Ar fi minunat, dar, din păcate, e imposibil, să avem doar parteneri de creaţie cu care să fim pe aceeaşi lungime de undă. Actoria este o artă, dar, oricum aş lua-o, totuşi este şi o meserie. Prin urmare, suntem nevoiţi să ne adaptăm.

M.S.: Eşti de cincisprezece ani angajatul Teatrului Maghiar de Stat Cluj. Cum vezi traseul tău, în toată această perioadă?

Á.D.: Nu văd neapărat un traseu foarte clar, dar văd nişte momente – aş zice – de vârf. Mai corect ar fi spus, spectacole şi roluri la care mă raportez şi mă gândesc cu mare plăcere. Atât roluri mari, cât şi unele episodice. Îmi amintesc că, atunci când eram profesor la facultate, aveam un control destul de bun al acestor momente. Puteam să îmi verific poziţia faţă de un spectacol sau de un rol, prin prisma celor povestite studenţilor mei. Era foarte interesant. Au fost spectacole în care nu aveam un rol important, dar prin intermediul lor înţelesesem ceva din mecanismul actoriei şi, astfel, au căpătat o importanţă specială. Altfel, am avut şispectacole unde jucam roluri importante, dar în care am simţit că nu a ieşit exact cum ar fi trebuit, uneori chiar şi din vina mea.

M.S.: Ce este pentru tine actoria? Te cauţi pe tine, sau doar un mod de a te exprima?

Á.D.: Pentru mine, în acest moment, actoria reprezintă şansa de a avea parte – chiar dacă mai rar – de acele momente care dau sens existenţei. Ştiu că sună pretenţios. Chiar înainte să ne aşezăm la această masă, te-am suspectat de această întrebare şi m-am gândit la ea. Nu sunt într-o perioadă în care visez foarte mult, dar sunt foarte recunoscător chiar şi pentru un singur moment de strălucire. Aceste clipe de graţie nu se întâmplă neapărat în timpul unui spectacol. Mi s-a întâmplat, de foarte multe ori, să am un moment din acela la o repetiţie şi să nu îl mai am niciodată la spectacol. Cu toată strădania şi în ciuda tuturor încercărilor. Îi invidiez de mor pe colegii mei care, chiar şi într-un spectacol mai slab, îşi găsesc drumul. Eu se pare că am nevoie de mai mult ajutor, de un suport mai consistent.

M.S.: Eşti considerat un actor foarte expresiv. Crezi că sunt regizori care s-au folosit de această latură a ta?

Á.D.: Primul cred că a fost chiar Vlad Mugur. Eu sper că m-a ales pe mine în Scaunele şi pentru că, deşi eram un actor în devenire, îi spuneam ceva. Cu siguranţă că această expresivitate a contat foarte mult în teatru, dar mai ales în film.

M.S.: Cu Silviu Purcărete ai lucrat atât film, cât şi teatru. Cum a fost, pentru tine, întâlnirea cu el? 

Á.D.: Lucrez cu multă plăcere cu regizorii care acordă o atenţie specială actorilor şi îi simt, reacţionează la ceea ce aceştia propun. Pentru Silviu Purcărete, actorul este ca un material. Cam în acelaşi fel în care un scriitor bun nu spune doar o poveste, ci foloseşte din plin cuvântul, sau un pictor bun – culorile, uleiul şi pânza. Asta face de multe ori diferenţa dintre regizori. Nu sunt foarte mulţi aceia care au această capacitate. Experienţa mea personală îmi spune că lucrez cel mai bine cu aceşti oameni. Sunt şi regizori care au doar din când în când astfel de momente. Reuşesc să comunic şi cu ei. Însă nu am să rostesc pe parcursul acestui interviu decât două sau trei nume.

Sunt şi oameni la care ţin, dar cu care nu am o gândire comună, referitoare la teatru. Asta nu înseamnă că ei sunt mai răi, ci doar că sunt din altă zonă teatrală, iar ceea ce fac este la fel de important. Silviu Purcărete este un caz cu totul şi cu totul special. El gândeşte în imagini şi, la toate spectacolele pe care le face, construieşte o nebunie de lume. La fel şi în film. L-am văzut lucrând cu nişte actori slabi, care, în final, au avut o prestaţie absolut impecabilă. A ştiut să îi folosească pentru ceea ce le era mai la îndemână. Un altfel de regizor ar fi încercat să se lupte cu defectele sau să le corecteze, să facă reproşuri... Silviu Purcărete ştie să folosească ceea ce i se oferă. Este important să ştii să formezi şi să îţi apropii actorul. Eu am nevoie să fiu format şi ajutat să găsesc forma şi conţinutul rolului şi al spectacolului. Sunt sută la sută convins că dacă mă aşez singur pe scenă nu iese nimic bun.

M.S.: Ai jucat şi în spectacolele lui Tompa Gábor. El cum lucrează?

Á.D.: La el, lucrurile la care mă gândesc cu plăcere sunt cele de gândire, de inteligenţă. Şi el mi-a permis de foarte multe ori să încarc inteligenţa de pe scenă cu sensibilitatea care vine dintr-o zonă aproape mie. Din această combinaţie au ieşit lucruri frumoase.

M.S.: În afara teatrului, cum îţi petreci timpul?

Á.D.: Nu sunt genul actorului care pictează în timpul liber. Nu sunt un tip… foarte artist!

M.S.: Ai doi copii minunaţi. Când îţi faci timp şi pentru ei?

Á.D.: Am mult de lucru: fiul meu este acum în clasa a V-a şi, uneori, programul lui este mai încărcat decât al meu. Încerc să fiu alături de el; de ei. Caut tot timpul să găsesc un echilibru între pasiunea pentru profesia mea şi dragostea faţă de familie, la fel de importantă pentru mine. Cunosc foarte multe cazuri în care cele două au ajuns să se bată cap în cap. Cred că foarte multe dintre lucrurile bune din profesia mea le-am făcut pentru că am avut susţinerea familiei. Nu mă refer doar la soţie şi copii, ci la întreaga familie. Nu ştiu cum e la alţii, dar în viaţa mea multe probleme s-au rezolvat pentru că am avut alături o familie absolut minunată, care, chiar dacă nici astăzi nu înţelege în totalitate nebunia mea, m-a acceptat ca atare şi m-a ajutat de fiecare dată. Şi asta contează enorm.

M.S.: Ai fraţi sau surori?

Á.D.: Da, am o soră mai mare, care se ocupă de copiii care provin din familii cu probleme. Este o persoană mai sensibilă decât mine. După ce a văzut Vinerea lungă de Visky András, a venit şi m-a întrebat: „Pe voi, cine vă ajută să trăiţi mai departe?“

M.S.: După spectacol, te detaşezi uşor de un rol mai greu?

Á.D.: Am un timp de despărţire relativ scurt, ceea ce nu este neapărat bine, pentru că indică şi faptul că poate ar trebui să merg mai în adânc. Mi se întâmplă frecvent să ies după un spectacol – într-un fel sau altul important pentru mine – cu foarte multă energie şi până să ajung acasă să îmi pierd toată energia. Plec din clădirea teatrului cu gândul că am să mai fac o mulţime de lucruri şi, după cincisprezece minute, ajung obosit frânt. Când eram mai tânăr, am participat la o discuţie despre spectacolul Romeo şi Julieta de William Shakespeare, unde eram Romeo. Atunci povesteam că rolul, prezenţa scenică a actorului, nu începe atunci când intră pe scenă, ci cu câteva secunde/minute mai devreme, şi nu se termină imediat ce a ieşit. Mi s-a întâmplat să ies din scena de despărţire şi să rămân la nivel mental încă acolo. La fel şi cu energia. Ai o energie cu care faci spectacolul, care mai durează ceva timp după terminarea lui, după care… pici.

M.S.: De curând, ai avut premiera spectacolului Buzunarul cu pâine de Matei Vişniec. Cum aţi ajuns la acest text? 

Á.D.: A fost propunerea regizorului şi a Teatrului. Pentru mine, este prima întâlnire cu un text de Matei Vişniec şi mă bucur foarte mult de acest spectacol. Îl ascult pe domnul Vişniec la RFI şi sunt un fan convins al dumnealui şi al postului de radio. Întâlnirea cu textul a fost încărcată de această simpatie. Eu un text care îmi place foarte mult, care pune foarte multe probleme ale anilor ’80, dar reuşeşte să păstreze şi un fel de universalitate. A trebuit să găsim nişte soluţii pentru unele lucruri care apar în text, dar nu mai sunt valabile în anul 2013. Pe de altă parte, tehnica de actorie pe care o presupune este una foarte fină şi complicată. Pentru mine, o asemenea provocare este, în acest moment, binevenită. Joc Domnul cu bastonul, un personaj mai sarcastic.

M.S.: Este un spectacol de text şi de actorie. Cum aţi lucrat cu István Albu?

Á.D.: Am avut avantajul echipei mici. Altfel, ne cunoaştem de foarte multă vreme. István Albu şi Loránd Farkas mi-au fost, amândoi, studenţi. Acum suntem colegi. Am lucrat foarte mult împreună, pentru acest spectacol. István a imprimat direcţia spectacolului, dar a fost foarte atent şi deschis la toate propunerile noastre. Pe de altă parte, această atenţie nu a însemnat că a acceptat orice. Am avut şi improvizaţii mai puţin inspirate. A ştiut să capteze momentele într-adevăr valabile şi să dea sens spectacolului.

M.S.: După absolvire, ai rămas o vreme profesor la facultatea de teatru. De ce ai renunţat?

Á.D.: Am predat arta actorului şi improvizaţie aproape zece ani. Am renunţat, pentru că aveam remuşcări: ba eram plecat la filmare, ba aveam de lucru la teatru, apoi au venit copiii şi trebuia să fiu prezent şi acasă. Tot timpul, studenţii erau cei care aveau de pierdut. Nu am reuşit niciodată să construiesc un sistem foarte coerent. Şi totuşi, cred că sunt câţiva dintre foştii mei studenţi, pe care i-am făcut actori. Nu foarte mulţi. În mod special, cei care au avut o sensibilitate apropiată de zona în care mă simt eu bine. Eu cred că un profesor bun, chiar dacă nu te face actor, îţi dă nişte repere cu care, chiar dacă nu vei fi un actor excepţional, poţi să devii un meseriaş bun. Niciun profesor nu îţi dă nici talent, nici entuziasm, nici credinţă. Pentru că nu era promoţie de la care să nu lipsesc, am început să mă simt vinovat şi am pierdut toată bucuria de a lucra. Simţeam că sunt prins într-o capcană, căreia încercam să îi fac faţă; dar riscam ca eşecul să fie mult prea mare, să-i coste mult prea mult. Atunci mi-am zis că trebuie să renunţ la această parte din viaţa mea. Şi cred că am luat o decizie corectă. Nu zic că nu-mi lipseşte: am primit foarte multă energie de la studenţii mei, am învăţat enorm de mult. Sper că va mai fi o perioadă din viaţa mea când mă voi întoarce, poate puţin mai pregătit, mai aşezat.

M.S.: Ce îţi doreşti pentru viitor?

Á.D.: Linişte. Să am răgaz să fac lucruri. Să am puterea de a mă confrunta cu mine însumi, cu vicii şi calităţi. Să nu trăiesc cu o imagine a persoanei mele, ci cu cel care sunt. Îmi doresc foarte mult să am parte o dată sau de două ori pe an de spectacole la care să ţin cu adevărat.

 

A consemnat Mirela SA NDU

 

Foto: István Biró