Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Anton Tauf: „La capătul fiecărui rol este marea ta singurătate“, interviu de Mirela Sandu

Anton Tauf: „La capătul fiecărui rol este marea ta singurătate“, interviu de Mirela Sandu

Mirela Sandu: Aveţi mulţi ani de teatru şi aţi interpretat numeroase roluri. Ce credeţi că trebuie să aibă special un actor ca să reziste în meseria acesta?

Anton Tauf: În primul rând nu are cum să iasă şi nu iese nimeni cu bine din meseria asta. Nu ai scăpare. Sunt absolut convins că actoria nu este o vocaţie, ci o damnaţie. Adică, te împingi singur, te împinge cineva şi te trezeşti actor şi de acolo începe un gest continuu, fără putinţă de scăpare, de suicid. Poate că sună pompos şi teribil, dar, dacă am fi sinceri până la capăt, noi, actorii, ne cam sinucidem. Nu la modul cunoscut, dar ca o boală lentă care te macină încetul cu încetul, mai degrabă decât pe alţi oameni. Sigur, sunt şi excepţii. Poţi face teatru din vârful buzelor. E şi acela un fel de teatru. Poţi să trăieşti o sută douăzeci de ani aşa. Numai că nu este cazul meu şi a multor oameni pe care i-am cunoscut şi cu care am făcut actorie. Dintre cei pe care i-am iubit, i-am respectat şi i-am admirat nu ştiu unul care să fi scăpat uşor. Cred că, dacă eşti sincer cu tine şi cu această meserie (dacă aceasta este o meserie), clipa fatală este mai aproape. E o mirare că exişti şi un an, doi, trei... şi rezişti pentru că nu fiecare lucru pe care îl faci este o capodoperă.

Nu ai cum să faci minuni tot timpul. Este şi în funcţie de profesorul care te pune pe linia asta de tren pe care vin tot timpul locomotive în sens invers. Când înveţi să fii actor eşti mult prea tânăr, iar o dată la câteva generaţii se schimbă arta poetică. Indiferent de generaţie, ar trebui să rămână valabil ceea ce m-au învăţat sfinţii mei profesori: cine sunt, de ce sunt şi ce vreau. Sunt destul de mulţi actori care îşi aduc şi în public plăcerea disimulării entităţii lor. Dar, după părerea mea, această exibare în faţa altora e de o impudoare teribilă, chiar scârboasă. La mine lucrul acesta s-a manifestat cu o mare acuitate pe măsură ce au trecut anii. De multe ori spectatorul nu şi-a luat haina de la garderopă şi eu sunt deja acasă. Fug ca de la o crimă pe care o săvârşesc şi de jenă. Adevărul e că, şi asta o poate confirma orice om care a avut şansa şi neşansa de a fi bântuit de roluri, de fapt nu actorul îi configurează pe Hamlet, Macbeth, Antonio, Richard sau Petruchio, ci dacă eşti sincer şi pregătit fizic, psihic şi moral, îţi oferi anatomia şi fiziologia proprie.

Iar ei, dacă este posibil, îşi găsesc loc în tine. E o ciudăţenie chimia asta când vine personajul şi tu stai ca în faţa unui pluton de execuţie. Stai senin şi înfricoşat, tremurând poate, cu încrâncenare, cu ingenuitate, cu tot ce există ca stare, să intre, să te pătrundă. Când ai avut norocul sau nenorocul ca asta să se întâmple, lucrurile merg foarte periculos. Fără o ştiinţă nu se poate explica asta. Am citit despre Laurence Olivier care juca Othello, un personaj scârbos. I-a ieşit foarte bine. Într-o seară, după câteva spectacole, a făcut, cum se întâmplă la noi, actorii, o seară absolut senzaţională. Colegii de scenă au rămas stupefiaţi de felul în care a fost în seara aceea. La sfârşitul spectacolului, l-au aşteptat pe culoarul actorilor şi l-au aplaudat. El le-a zis „lăsaţi-mă în pace!“ şi i-a înjurat. După, un actor care îi era şi prieten i-a spus „Laurence, ai fost teribil, formidabil în seara asta!“. El i-a răspuns: „Ştiu, dar nu ştiu de ce. De asta sunt îngrozitor de nervos şi nu vreau să discut cu nimeni.“ Acest „nu ştiu de ce“ este foarte adevărat. N-ai cum să pui pe hârtie reţeta, chimia asta se face şi se desface... Este o aventură teribilă să stai la zid pregătit ani de zile cu lecturi, cu trăiri şi apoi vine Macbeth şi îi spui „Hai, bătrâne! Intră!“

Se întâmplă ceva înfiorător, dureros până la nespus. Nu te mai regăseşti nici pe tine, nu ştii nici unde este Macbeth. E o durere lungă, continuă, în repetiţii. Până când, într-o clipă, care vine sau nu vine niciodată, eşti locuit de nu ştii cine care se numeşte Macbeth. E un nimic teribil al tuturor oamenilor, al omului aşa cum este el gândit de eternitatea asta dumnezeiască. Numai cine n-a făcut ceea ce se cheamă actorie n-are cum să ştie ce dureros e să laşi pe cineva în tine şi apoi chiar tu însuţi să calci cu bocancii plini de noroi pe pancreas, pe ficat, pe splină, pe neuroni, pe şaua turcească, pe tot ce înseamnă alcătuirea asta omenească. Aşa că nu am un răspuns prea fericit la întrebarea ta. Nu-i prea plăcut să fii actor.

Nichita Stănescu zice: „Eu am trecut prin el. El a trecut prin mine. Eu am rămas un pom singur. El un om singur.“ La capătul fiecărui rol este marea ta singurătate. Te lasă personajul, spectatorii, colegii, cronicarii şi rămâi de o singurătate de mergi acasă numai pe sub streşini.

M.S.: Ce face actorul cu urmele lăsate de rolurile jucate?

A.T.: Rolul nu rămâne, rămân rănile. De asta spun că e aproape de suicid. Trebuie să trăieşti cu astea. De aceea mă mir atunci când văd un actor care mai joacă şi în afara scenei. Sunt foarte mulţi care simt nevoia să fie în centrul atenţiei, spun glume, joacă, devin spirituali, îşi suprasolicită spiritualitatea. Nu aparţin acestui regn.

M.S.: Poate acei actori nu dau totul pe scenă...

A.T.: Nu există actor care să nu încerce să dea. Contează enorm ca profesorii să te înveţe ce trebuie să dai pe scenă. Sigur că este şi o parte sportivă a meseriei care te învaţă cum să pregăteşti locul în care trebuie să intre personajul. Cu cât aceste părţi din tine sunt mai culte, mai educate, mai morale, cu atât personajul are ce să găsească acolo. Personajele lui Shakespeare nu intră în orice bastard. Îl ocolesc şi îşi văd de drum.

M.S.: Aţi jucat mult Shakespeare. Ce aţi găsit comun cu personajele sale?

A.T.: Este o bătaie enormă pe care ştii de la început că o pierzi. Este ca o luptă între categoria uşoară şi cea supergrea. Poţi să faci crochiuri pe Shakespeare, dar când eşti un îndrăgostit nebun de Shakespeare îţi propui cât mai mult. Adică te laşi, eşti generos, îi spui „Loveşte-mă şi aici şi acolo! Fă ce vrei cu mine!“ Dar eşti înfrânt, doborât, şi toate astea te fac mai pios, mai smerit. Încet, încet îţi dai seama că tot ce este efemer e mai adevărat în noi. Că, de fapt, toţi cei care au spus că nu am trăit ci doar că am visat au perfectă dreptate. Habar nu ai cum trece timpul de la „mă, puştiulică“ la „maestre“. Îngrozitor de repede. Totul e un vis.

M.S.: Unul dintre rolurile dumneavoastră importante a fost Marc Antoniu din Antoniu şi Cleopatra de William Shakespeare.

A.T.: Acolo nu rolul m-a marcat, au mai fost şi alte personaje din Shakespeare. M-a întrebat odată cineva, „după o viaţa de om cu multe roluri şi numeroase întâmplări, ce aş putea scoate cel mai repede la suprafaţă din vestiarul memoriei?“. Mi-a fost foarte uşor să răspund: nu cum am făcut Antoniu sau alte personaje, ci întâlnirea cu câţiva oameni, unii actori, alţii regizori, electricieni, mari poeţi. Apar la suprafaţă câţiva oameni, şi nu cu detalii creative. Mi-l aduc aminte pe Vlad Mugur cum dimineaţa urla disperat în izmene că nu îşi găsea ciorapii; am locuit cu el în acelaşi apartament când eram tânăr şi proaspăt venit în Cluj. Era atât de duioasă şi atât de caldă imaginea asta... Semăna aşa, cu omuleţul lui Gopo, cu un pic de burtică şi cu capul uşor alungit. Îmi aduc aminte de domnul György Harag care îi explica unei colege un moment dintr-un spectacol şi eu mă uitam fascinat la el. Nu dădea explicaţii sofisticate, îţi spunea în mai multe moduri şi apoi făcea el. Dintr-o onomatopee sau un sunet descifra rolul într-o secundă. Asta rămâne. Din Antoniu şi Cleopatra mi-a rămas întâlnirea cu Gina Patrichi. Eram amândoi acelaşi fel de actori care nu se menajează să se întâlnească cu mari personaje. Rolurile erau teribile. De multe ori am zis că Shakespeare îi ura pe actori pentru că personajele mari nu îţi dau timp de o ţigară, să îţi revii ca să poţi intra în următoarea scenă. Ne scuipam ficatul şi diafragma. Era revoltător de dur. Pe Ginuţa începuse să o locuiască boala aceea care a răpus-o. Aproape tot actul cinci este cu monologul Cleopatrei din hrubă. Îi era greu fizic şi ne tot chinuiam să găsim o soluţie. I-am zis să schimbăm un pic discursul lui Shakespeare şi să intre Antoniu, se sinucide rapid, eu îi pic în braţe şi o dărâm. O iau în braţe şi stau cu spatele, iar ea spune monologul de jos. Când joci împreună cu un om, comunicarea este într-un metalimbaj. O luam în braţe şi, când simţeam că rămâne fără energie, o strângeam puţin, fin de tot cu mâinile de spate. Ea îşi lua energia necesară şi mergea mai departe. Mi-a mulţumit în spectacol, în felul nostru, ultimul cuvânt când moare este „Antoniu“, iar ea a spus „Anton–iu“. Mă uit în urmă cu serenitatea vârstei şi îmi găsesc loc de duioşii legate de teatru abia la bătrâneţe. Până atunci, îl urâm, îl blestemăm, îl iubim, îl batem.

M.S.: Spuneaţi de profesori, dumneavoastră aţi fost la clasa Beate Fredanov şi Octavian Cotescu. Ce aţi învăţat de la fiecare dintre ei?

A.T.: Doamna Fredanov de aia era absolut genială pentru că, în primii ani, cei care contează enorm, ştia şi ne învăţa tot ce este lege imuabilă în teatru. Ne învăţa lucruri care în orice cheie regizorală, în orice fel de teatru funcţionează. Un fel de abecedar al actorului îl conducea ea. Apoi, Octavian Cotescu ne-a preluat în anii trei şi patru, când construiam personaje şi lucram la spectacolul de absolvire. El ne-a învăţat că trebuie să-ţi construieşti sinele, să fii foarte pregătit toată viaţa, din toate punctele de vedere. Ne învăţa drumul personajului către actor şi al actorului către personaj. O făcea fără să dea reguli fixe, ne lăsa să le descoperim. Ne ajuta, nu ne dădeam seama cum, să avem confruntarea cu personajul, cu dramaturgia şi aşa mai departe. Era neîntrecut în asta şi o făcea cu seninătate, cu lejeritate. După repetiţiile grele, ne lua la masă să bem un vin de Sâmbureşti şi să mâncăm o tochitură... Relaţiile umane erau cu totul altele. El a ţinut enorm la mine şi îi mulţumesc pentru asta. În ultimii doi ani, jucam deja la Teatrul „Bulandra“ şi asta pentru că mă recomandase Cotescu. Pe atunci nu se putea rămâne la Bucureşti, dar el reuşea să rezolve. M-am trezit că s-a terminat şcoala şi eu sunt angajat la „Bulandra“, iar eu uram Bucureştiul din anul întâi de facultate. A trebuit să apelez la cele mai intime resorturi ale lui, am stat în genunchi plângând să mă lase să plec din Bucureşti că nu mai suportam. S-a tot gândit, m-a certat, a făcut tot ce era posibil să mă convingă. Soţia lui, Valeria Seciu, era actriţă aici la Cluj. În anul acela o aducea pe Vali înapoi la Bucureşti pentru că rămăsese însărcinată şi trebuia să nască. Mi-a spus atunci că mă lasă să plec ori la Cluj, ori la Piatra Neamţ, unde era un teatru foarte bun pe atunci. Am ales Clujul, pentru că eu sunt din Ardeal, iar dincolo de munţi „intru în gardă“.

M.S.: Acum, privind în urmă, sunteţi liniştit cu decizia luată?

A.T.: Bineînţeles. Numai să pronunţi numele Bucureşti şi am aceeaşi reacţie. Când trăia Nichita Stănescu, mă refugiam la el şi chiar nu simţeam că sunt în Bucureşti şi cum trece timpul. Stăteam cu el până când venea trenul sau avionul, zi şi noapte. După ce el nu a mai fost, doar dacă era un turneu sau trebuia musai, mergeam la Bucureşti. E un aer pe care nu îl pot respira. O aglomerare de oportunişti, de veleitari care s-au scurs acolo. E aşa de eterogen... Pretenţii multe şi lucruri de o calitate îngrozitor de discutabilă. La Cluj, de când am venit am stat în câteva locuri, nu multe. Sunt de o viaţă întreagă la Cluj şi nu am fost la Grădina Botanică. Când eram tânăr, mă mai ducea câte o fată în câte un loc, dar la Grădina Botanică nu a reuşit nimeni.

M.S.: Cum este să lucrezi o viaţă întreagă într-un teatru? Sunt aceiaşi oameni, unii pleacă alţii vin...

A.T.: Nu sunt aceiaşi oameni, din păcate. S-au prăpădit mulţi, au plecat, s-au dus... Sigur că priveşti spectacolul acesta al venirii celor tineri, ţi-s dragi şi în acelaşi timp ţi-e îngrozitor de milă de ei, fiindcă nu îşi dau încă seama ce-i aşteaptă, e doar începutul... Mi s-a potrivit într-un fel barocul Teatrului Naţional aşa cum e el. L-am dezis de multe ori, am fost primul care a înfiinţat Studioul. Sus, la rangul doi de la loji, sau în Sala „Caragiale“, unde am jucat Lecţia de Eugène Ionesco. Deşi iubeam stucatura, de multe ori o şi uram, pentru că are un iz vetust. În plus, nu suportam chinul acesta al colegilor, mai ales cei tineri, care nu-şi dau seama cum trebuie vorbit pe scena asta. Nu-mi plăcea să-i văd cum se chinuiesc, vorbeau tare sau erau atenţi să nu se împiedice de mobilă. De acolo până la teatru e o distanţă mare, mare, mare... Cu timpul, nu mai este o problemă. Secretul e să fii.

M.S.: Cu Vlad Mugur aţi lucrat, spre final, Hamlet de William Shakespeare. Cum l-aţi regăsit peste ani?

A.T.: Am lucrat împreună şi înainte de a pleca în Germania, tot într-un Hamlet pe care nu l-a terminat. Ştiam cu toţii, şi el ştia, că este ultimul spectacol. Stând la el acasă când eram foarte tânăr, am mai făcut o facultate. Beam şi mâncam şi vorbeam despre teatru. Ştiam încă de pe atunci că el pusese un Hamlet la Craiova când era tânăr regizor. Spunea că este cea mai antipatică piesă a lui Shakespeare. Îi dădeam într-un fel dreptate. Hamlet însuşi e un antipatic, prea le ştie pe toate. Ca Ceauşescu, ştie despre tot şi toate. Cine le ştie pe toate cam dă de bănuit. L-am întrebat când a venit de ce vrea să pună Hamlet, şi-a schimbat între timp punctul de vedere? Mi-a răspuns că tot antipatic îi este, dar e ultima piesă pe care o mai poate pune şi de aceea a ales-o.

M.S.: Cinic...

A.T.: Cine nu-i cinic nu-i artist.

M.S.: Pomeneaţi de Nichita Stănescu. Când aţi auzit prima oară de el?

A.T.: Este o istorie tare ciudată... Eram în liceu şi, ca orice adolescent teribil, eram îndrăgostit de Nicolae Labiş. La Baia Mare este un parc superb şi în mijlocul lui era o casă ca un conac mai mic, iar profesorul de latină din liceu, Isidor Râpă, ţinea o dată pe săptămână şi cursuri de teatru, istoria civilizaţiei şi altele. Ne prindea seara acolo, iar el ne povestea lucruri care nu se puteau spune în altă parte. Era iarnă şi ningea fabulos, cu fulgi mari. Zăpada era mai mare decât fereastra, dar acolo era o sobă cu lemne şi o căldură plăcută. S-a deschis uşa şi a intrat o arătare toată plină de zăpadă. S-a scuturat şi, după ce s-a mai dezmeticit, a salutat. Era o fată. Atât de frumoasă mi s-a părut în clipa aia, încât instantaneu am simţit că mi se sparge smalţul de pe dinţi. Avea un păr negru cârlionţat, nişte ochi strabici şi foarte negri. Era o arătare feerică. Şi-a spus numele care nu îmi spunea nimic. Se numea Gabriela Melinescu. Era studentă la Filologie la Bucureşti în anul doi şi scria la revista Luceafărul. Când îţi place ceva foarte mult, apar nişte energii speciale. După terminarea cursului, am zis că o conduc. Dar nu am făcut asta, ci am luat-o de mânuţă, ea studentă şi eu elev, şi ne-am plimbat prin parc. Am intrat în zăpada care ne venea până la gât, dar nu simţeam nimic. I-am recitat poezii, am discutat foarte multe şi atunci m-a întrebat dacă am auzit de Nichita. Stănescu, un mare poet. I-am spus că nu. Ea a plecat şi eu am rămas la Baia Mare. Am terminat liceul şi am intrat la Facultatea de Teatru. Într-o zi, întorcându-mă de la cantina unde mâncam, am văzut cum cobora de pe Brezoianu o arătare care nu era altcineva decât Gabriela Melinescu. Era plină de cerneală pe mâini, ne-am pupat, ne-am luat în braţe. După câteva minute m-a întrebat dacă am citit Nichita. I-am spus că da şi că îmi place foarte mult. Mi-a spus că ea este iubita lui, lucru care m-a îndurerat foarte tare, dar nu până la suferinţă, pentru că eram foarte tânăr. Am mai păstrat legătura cu ea pe timpul studenţiei şi la un moment dat a vrut să mă ducă să îl cunosc pe Nichita. I-am spus că nu vreau să îl cunosc până nu fac un spectacol pentru el.

M.S.: Şi lucrul acesta când s-a întâmplat?

A.T.: Au mai trecut nişte ani, am venit la Cluj. Fireşte că nu se putea spune Nichita pe scena Teatrului Naţional şi mai ales de către un actor ciudat, tânăr. Mă împrietenisem pe atunci cu un cronicar de teatru, Mircea Ghiţulescu, care fusese numit director la Teatrul de păpuşi. Mi-a propus să fac spectacolul Nichita la el la teatru. Se numea Când sinele cu sine. Au venit oameni şi din Bucureşti, din Cluj şi spectacolul a făcut un fel de vogă. Într-o zi, Mircea m-a anunţat că vom merge cu spectacolul la Bucureşti, că îmi face acest cadou. Am jucat la Teatrul „Nottara“, la Sala Studio. În sală au fost Ion Manolescu, Sorin Dumitrescu, oameni importanţi şi speciali. Am mers împreună cu Mircea la Nichita să îi lăsăm invitaţia, dar, el care niciodată nu avea uşa închisă la apartament, de data asta o închisese. Cum nu ne-a răspuns nimeni, am băgat invitaţia pe sub uşă. Nu a venit la spectacol, dar toţi prietenii lui, scriitori, poeţi au fost. Sorin Dumitrescu mi-a spus mai apoi că, imediat după spectacol s-a dus la Nichita şi l-a certat că nu a venit la spectacol. Nichita, şi îi dau perfectă dreptate, nu a venit pentru că era cu o femeie. Au venit împreună la Casa Scriitorilor unde eram şi noi. Am petrecut o seară şi o noapte absolut speciale. În felul lui şi-a cerut iertare. Ne-am întâlnit pe nu ştiu ce resorturi. S-a legat ceva între noi doi care nu era zgomotos. Neîndoios, când mergeam la Bucureşti, cu el îmi făceam veacul. Am învăţat enorm. Între doi oameni care se respectă şi care se admiră în felul lor, şi tăcerea e tăioasă. Era genul de om care îţi dădea impresia că nu respiră. Când se trezeşte, îşi bagă degetele în priză şi aşa trăieşte toată ziua. Adică trăia la o imensă intensitate intelectuală şi de toate felurile. Cei care se aşezau la masă cu el nu rezistau mult. Cred că nu ştia să vorbească banalităţi, deşi vorbea despre orice. În afară de a fi un poet ieşit din comun, era şi un tip absolut genial. Dacă am pus mâna pe un geniu, acela era Nichita. Era şi un extraordinar făuritor de limba română. Brusc avea alte faţete cuvântul, căpăta tensiune. Spre final nu mai putea să scrie, avea tot timpul pe masă nişte hârtii imense, şi îi dicta Dorei. Vorbeam tot felul de lucruri şi brusc se ridica de la masă şi începea să dicteze. Când se culca toată lumea, rămâneam doar noi şi, când nu mai aveam forţă să vorbim, zicea „a venit momentul“. Luam câte o hârtie din aceea mare, închideam ochii şi cu creionul desenam capătul lumii. Apoi analizam. Toate astea se întâmplau în garsoniera lui prăpădită din Piaţa Amzei. Dora şi amicii lui s-au luptat foarte mult ca să îi obţină o casă. Într-o noapte, am primit un telefon de la el pe la trei dimineaţa. Mă anunţa că are în sfârşit o casă nouă şi că la mansardă este o cameră special pentru Toni. Nu a apucat să se bucure de casă. Cineva a aflat de ea şi a luat-o. Nu dau nume, persoană importantă.

M.S.: Aveţi regrete?

A.T.: Enorme. Eu am şi o structură matematică. Am terminat secţia reală şi am fost olimpic la matematică. Tai firul într-o sută şi fac module. Din niciun rol nu am putut să fac măcar cincizeci la sută din cât mi-am propus. Rolurile nu le-am dorit, au venit pur şi simplu. Am şi trăit într-o perioadă în care nu prea puteai refuza şi am jucat tot felul de personaje.

M.S.: Trăind atât de mult în teatru, credeţi că aţi renunţat la lucruri sau aţi făcut mai puţin pentru viaţa personală?

A.T.: Am un băiat de treizeci şi opt de ani care a scos deja două cărţi şi mă bucur pentru asta. Eu l-am crescut. De la şase ani, atunci când am divorţat, îl cresc singur. Şi azi îi fac de mâncare, îi spăl. Nici nu ştiu cum am avut atâta timp. Făceam câte şase roluri pe stagiune şi mă ocupam şi de grădiniţă, şcoală, spălat, mâncare etc. Am iubit... Cred că aşa a fost să fie. Niciodată nu am avut nostalgia de a sta mai mult la teatru decât acasă. Când eram tânăr toată lumea ştia că, orice rol aş fi avut, eu la douăsprezece treizeci plecam pentru că trebuia să pregătesc masa pentru copil.

 

Foto: Simion Buia