Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Andreea Vulpe: „Obligaţia regizorului este să slujească, nu să ceară să fie slujit“, intervu de Tamara Susoi

 

Andreea Vulpe a absolvit I.A.T.C. „I.L. Caragiale“, specializarea Regie, în 1989, la clasa prof. univ. Valeriu Moisescu, cu examenul de licenţă Regele Lear. În 2006 şi-a dat doctoratul în artă teatrală. Din 1993 desfăşoară o bogată activitate pedagogică, mai întâi ca profesor la Regie, iar din 2000 la Actorie. În Bucureşti a montat la Teatrul Naţional (Părinţii teribili, Filoctet, Regele şi cadavrul), la Teatrul Mic (Mlaştina), la Teatrul de Comedie (Lady Di), la Teatrul Evreiesc de Stat (Cabaret), şi la Teatrul Act (Oleanna). În ţară, a montat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ (Domnul Swift, Visul unei nopţi de vară), la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti (Leonce şi Lena, Regina frumuseţii din Leenane – Premiul pentru cea mai bună regie, scenografie şi actriţă în rol principal, la Festivalul Internaţional de teatru Piteşti, 2008), la Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoşani (Comedie pe întuneric), la Teatrul „Csiki Jateksin“ din Miercurea Ciuc (Bash, Barajul, Platonov), la Teatrul „Mihai Popescu“ din Târgovişte (Seara de Ajun, Melancolie), la Târgu Mureş, la Studio U.A.T. (Pescăruşul) şi la Teatrul Naţional (Al III-lea şi Livada de vişini). Acesta din urmă a fost premiat la Festivalul Internaţional din Kisvarda, Ungaria, în 2006, pentru cel mai bun spectacol, cea mai bună regie, cea mai bună scenografie, cel mai bun rol principal feminin, rol secundar şi premiul de debut. Cele mai noi producţii le-a realizat în 2009, cu studenţii la actorie, Copiii soarelui şi Chinezi.

 

 

Tamara SUSOI: Cum aţi ajuns să faceţi regie de teatru?

Andreea VULPE: Din plictiseală, aş fi răspuns la sfârşitul liceului, după ce fusesem pasionată de diverse domenii, pe care le abandonasem pe rând, imediat ce ajungeam la performanţă. Lăsasem gimnastica acrobatică şi vioara pentru matematică, matematica pentru engleză, chineză şi popice, pe toate acestea pentru literatură, literatura pentru actorie, şi... acum trebuia să mă decid la ce facultate să dau. Deşi în urma rezultatelor obţinute în trupa liceului, lumea îmi spunea că am talent şi mă îndemna spre actorie, eu simţeam că o s-o părăsesc în scurt timp, ca pe toate celelalte. Eram tentată deja să-mi formez o foarte proastă părere despre mine şi superficialitatea pasiunilor mele, dar nu-mi puteam permite aşa ceva, într-un moment hotărâtor ca sfârşitul liceului. Aşa că am hotărât că domeniile cu pricina fuseseră „limitate“ şi am început să-l caut pe acela care nu mă va putea dezamăgi, pentru a mă arunca astfel în deznădejdea concluziei că, de fapt, limitată sunt eu.

Aşa am „descoperit“ regia, pe care, ca fiică de actor, o ştiam de mult, dar... n-o observasem. Mi s-a părut atunci cuprinzătoare ca viaţa însăşi, un fel de mamă a tuturor domeniilor! Care le îmbină pe toate! Şi uite că... încă o mai cred.

T.S.: Cum aţi ajuns să vă daţi seama că regia le îmbină pe toate?

A.V.: Prin actorie. De trupa liceului se ocupa un nene care, când am ajuns la repetiţii generale cu spectacolul pe care-l pregăteam, a dat start muzicii în momentul în care eu am pus mâna pe un măr şi a oprit-o când partenerul meu mi l-a luat. Eu ştiam, din repetiţii ce-nseamnă mărul pentru mine. Dar momentul când celălalt mi-l lua era începutul unei alte „bucăţi“, aşa că totul se termina, pentru mine, la măr. Din cauza legăturii pe care a făcut-o muzica, am înţeles însă, deodată, nu numai relaţia subtilă dintre „bucăţi“, ci şi relaţia – aparent inexistentă – dintre mine şi protagonistul următorului episod, aparent independent de primul. Şi, dintr-odată, prin această încrengătură de relaţii, care ieşeau la iveală, tot ce părea disparat, fragmentar, se revela ca alcătuind un întreg cu care – m-am gândit eu atunci – numai sistemul sinapselor cerebrale mai poate fi comparat. Şi-aşa am ajuns la concluzia că regia le îmbină pe toate câte mintea omului le poate cuprinde. Şi, deşi am fost crescută în teatru – deci familiarizată cu actul regizoral – atunci, abia atunci, mi-am dat seama că toate conexiunile pe care le făceam ca spectator al repetiţiilor, se datorau acelui nene care punea în relaţie componentele vieţii, legând cu graţie concretul, aparent minor, de abstracţiuni esenţiale.

T.S.: În perioada studiilor sau după aceea au existat întâlniri care v-au marcat?

A.V.: Cam tot timpul, pentru că întâlnirile din viaţa mea au fost, în general, cele pe care eu le-am căutat, intuind că mă vor marca. Aşa că au fost multe, foarte multe... De la profesorul meu, Valeriu Moisescu, am înţeles că sunt liberă. În măsura în care sunt motivată şi determinată. De la Ion Cojar am înţeles că nu poţi convinge pe nimeni decât dacă tu crezi, cu toată fiinţa, în proiectul tău, şi că, în consecinţă, nu merită să încerci să vorbeşti nimănui dacă nu ai cu adevărat ceva de spus. Că trebuie să am curaj să fiu sinceră până la capăt, să mă privesc ca pe un „altul“, pe care-l acuz pentru păcatele lui şi îl iubesc pentru efortul lui de a nu păcătui, am înţeles de la Silviu Purcărete. Am dat doar câteva exemple de întâlniri formative.

Dar, cum pentru mine perioada de formare nu s-a terminat (şi sper să nu se termine niciodată!), în timp li s-au adăugat contacte marcante pentru înţelegerea meşteşugului regizoral şi a rostului meu în relaţie cu ceilalţi creatori care alcătuiesc echipa unui spectacol. Chiar la începutul drumului am avut şansa de a mă întâlni cu actori ca Leopoldina Bălănuţă şi Carmen Stănescu, Maia Morgenstern, Constantin Cotimanis şi Claudiu Istodor. Datorită lor am aflat – eu, tânărul regizor care credea că trebuie să-i spună actorului tot ce are de făcut – că, uneori, actorul e un adevărat creator, din respect pentru care eu trebuie să mă retrag până-ntr-acolo încât să devin doar o călăuză, care să-l orienteze prin meandrele relaţiei cu întregul spectacolului. Concluzie pe care de multe ori am regretat-o, mai târziu, dar pe care n-am părăsit-o, pentru că s-a întâmplat ca de câteva ori să-mi fie reconfirmată, mai ales de actorii maghiari cu care am lucrat (Fülöp Erzsebet, Veress Albert, Tompa Klara, Bokor Barna, şi alţii). Cred că datorită durerii pe care mi-o provoacă faptul că nu toate întâlnirile cu actorii sunt la acelaşi nivel, am devenit profesor de actorie – în speranţa că pot face ceva, în perioada de formare a actorului, ca să-l ajut să-şi asume responsabilitatea creaţiei lui aşa cum o fac cei pe care i-am numit. Tot din acelaşi motiv fusesem, înainte de asta, profesor de regie: ca să-i ajut pe tinerii regizori să-nţeleagă ceea ce aflasem de la aceşti actori. Dar aici avusesem neşansa unui student, Cristi Juncu, care a înţeles atât de repede cum stau lucrurile, încât am tras concluzia că pentru regizori e mai uşor, mai ales dacă au norocul, ca mine, să întâlnească încă de la început, actori cu adevărat creatori. Şi nu cred nici acum, la 10 ani de când sunt profesor de actorie, că m-am pripit cu concluzia. Mai greu îi e actorului să-şi înţeleagă autonomia şi responsabilitatea creatoare, decât îi e regizorului să i-o recunoască. Dar, din cât de mult văd că mă lungesc cu vorba, îmi dau seama că întâlnirea cu actorii – studenţi sau consacraţi – mă marchează, deocamdată, mai mult decât altele. Probabil că e normal. Adică, mă gândesc că, poate, fără să-mi dau seama, am rămas în primul rând, şi pentru totdeauna, marcată de întâlnirea cu tatăl meu, Cornel Vulpe primul actor pe care l-am cunoscut, care m-a uimit mereu prin felul în care îşi trăia, cu maximă intensitate, fiecare clipă a procesului de creaţie, ca pe o adevărată nouă viaţă, a cărei deplinătate îl copleşea în asemenea măsură încât niciun factor perturbator nu l-ar fi putut face să rămână la jumătatea drumului.

T.S.: Textele pe care le-aţi montat până acum au fost propunerile dumneavoastră

sau ale teatrelor care v-au invitat? După ce criterii alegeţi o piesă?

A.V.: A fost o perioadă, când eram angajată la Teatrul Naţional din Bucureşti, în care am suferit. Atunci mi s-au „dat“ nişte piese. N-am făcut decât una dintre ele. Am încercat s-o iubesc. Dar n-am reuşit. Am pus-o în scenă totuşi, pentru că m-am gândit că, dacă mi-a fost dată, poate că... mi-e dată, poate că mă va marca adică, deşi deocamdată nu-mi dau seama cum. Acel spectacol a fost întâlnirea mea cu Carmen Stănescu, aşa că... după cum aţi văzut, m-a marcat într-adevăr. Dar n-am mai vrut să repet experienţa unei astfel de confruntări, cu un text în care să muncesc din greu pentru a-mi găsi interesul. Aşa că am refuzat propunerile următoare. Deşi descoperisem că se poate şi aşa. Se numeşte profesionism: eşti regizor, deci pui în scenă piese. Eu nu pot să fac asta. Dacă nu lucrez ceva care simt că mă duce pe mine, ca om, înainte, nu-mi găsesc niciun interes real în căutare. După experienţa asta, am abordat mereu numai textele care am intuit că mă vor schimba. Pe unele le-am (re)tradus imediat şi am căutat teatrul în care să găsesc distribuţia cea mai bună. Altele au aşteptat foarte mult, chiar douăzeci de ani, ca Livada de vişini, pe care abia când am găsit actorii potriviţi, mi-am zis „aici o fac şi acum“.

 

 [...]