Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Alina Nelega: „Menirea teatrului nu e să facă jocuri politice“, interviu de Oana Cristea Grigorescu

Alina Nelega: „Menirea teatrului nu e să facă jocuri politice“, interviu de Oana Cristea Grigorescu

Ultimele două stagiuni au confirmat viabilitatea strategiei manageriale a noii conduceri a Teatrului Naţional Târgu Mureş, hotărâtă să folosească tocmai unicitatea acestei instituţii, între teatrele naţionale, pentru a se repoziţiona în comunitate. Cu două secţii egale ca spectatori potenţiali, şansa stătea în ridicarea barierei noncomunicării dintre cele două publicuri separate pe criterii etnice. Accesul publicului românesc la spectacolele maghiare şi reciproc, a publicului maghiar la spectacolele secţiei române, a echivalat cu dublarea repertoriului oferit, dar – poate mai important – şi cu asumarea de către Teatrul Naţional a acestei bicefalităţi etnice şi culturale a locului, care a antrenat la nivel artistic afirmarea colaborării celor două secţii ale Teatrului, benefică tuturor: artişti şi spectatori, deopotrivă. În scurt timp, sălile s-au reumplut, creatori importanţi la nivel naţional şi internaţional se regăsesc pe afişele Teatrului, selecţia repertorială reflectă prezentul spectatorului de azi sau reinterpretează clasicii.

La finalul stagiunii 2012–2013, am stat de vorbă cu Alina Nelega, directorul artistic al companiei române a Teatrului National Târgu Mureş, despre roadele acestor schimbări.

Oana Cristea Grigorescu: Teatrul National Târgu Mureş a aniversat în noiembrie 2012 jumătate de veac de existenţă, sub sloganul „50 de ani de interculturalitate“. Cum gândiţi poziţia instituţiei din punctul de vedere al interculturalităţii, în raport cu publicurile locale care trebuiau readuse la teatru?

Alina Nelega: „Interculturalitate“ e un cuvânt care a trezit reacţii destul de vehemente, mai ales din partea naţionalistă (română) a culturii provinciale şi a politicienilor locali. După cum ştiţi, Târgu Mureşul e un oraş special, în care se pot experimenta conflicte interetnice, aşa cum s-a întâmplat în martie 1990. Şi totuşi, această interculturalitate este ceea ce trăim, indiferent cum i-am spune. Asemenea lui Jourdain al lui Molière, care se trezeşte vorbind în proză, şi noi, românii, într-un oraş de cultură predominant maghiară care este Târgu Mureşul, am trăit în „interculturalitate“; respectiv, teatrul românesc profesionist nu este şi nu a fost singur nicio clipă, în toţi aceşti 50 de ani pe care i-am aniversat anul trecut. Actorii români care povestesc despre începuturile teatrului profesionist la Tg. Mureş, odată cu „descălecarea“ promoţiei 1962, au istorii despre Tompa Miklos, Lohinszki Loránd, Farkas Ibolya şi alţi colegi maghiari; şi îşi amintesc cum publicul maghiar venea să vadă spectacolele în limba română regizate de mari maeştri, ca Ciulei, Penciulescu, Dan Micu. Doar că până acum statutul de partener, de egalitate, al culturii maghiare nu a fost recunoscut public. Asumarea de către Compania română şi, respectiv, de întregul Teatru Naţional din Târgu Mureş a acestei realităţi a fost receptată pozitiv de către tineri şi, mai ales, de către adevăraţii intelectuali şi artişti, ca o ieşire din provincialismul stătut şi o deschidere spre realitatea şi spre valorile europene.

Desigur că, în aceste condiţii, publicul a crescut mai mult, spectacolele în limba română, subtitrate în limba maghiară – un semn al consideraţiei şi respectului faţă de cultura locală –, au beneficiat de noi categorii de public maghiar.

O.C.G.: Noua conducere a Teatrului a privilegiat colaborarea între cele două trupe: cea de limba română şi cea maghiară. Care e potenţialul acestei schimbări?

A.N.: E vorba de un dialog real, de o colaborare intensă. Am început prin a lucra cu actori din ambele trupe, într-un spectacol de Gigi Căciuleanu, al cărui text era în latină – desigur –, căci este vorba despre Carmina Burana. Aşa cum vă spuneam, nu noi am inventat tradiţionalele montări ale textelor maghiare în traducere românească, la trupa română – şi invers –, nici schimbul legitim şi logic de regizori (maghiari la trupa română şi invers: să vorbim doar de Harsany şi de Kincses la români şi de Militaru şi Popescu la maghiari). Dar noi am făcut mai mult şi mai asumat: avem actori care colaborează şi lucrează împreună. Voi cita doar foarte recentul exemplu al lui Csaba Ciugulitu şi al Monicăi Ristea la Secţia maghiară; şi urmează, în septembrie, Tompa Klàra şi Kelemen Barna la secţia română, într-un spectacol de Bogdan Georgescu.

O.C.G.: Autori dramatici importanţi se regăsesc pe afişul Teatrului. Care e miza culturală a acestei politici repertoriale?

A.N.: Titlurile de pe afişe sunt doar partea vizibilă a aisbergului. De fapt, noi lucrăm pe proiecte şi programe. Încercăm să educăm spectatorii, făcându-i să redescopere autori antologici şi aducându-i în contact cu regizori interesanţi, dar şi să descopere teatrul viu, cel care are legătură cu noi, astăzi. Astfel, accentul nu cade pe text, fie el nou sau vechi, decât într-un unic program minimal, numit „Dramaturgia realului“. În rest, ne interesează să susţinem tinerii, în programul „Teatru de risc“, pentru care am şi inaugurat o nouă sală, „Parking“, a cărei construcţie a fost începută de Vlad Rădescu şi pe care în stagiunea care s-a încheiat am reuşit s-o introducem în circuitul cultural local. Principala noastră preocupare este să revigorăm Teatrul, să-l împrospătăm, să facem spectacole vii, contemporane cu noi înşine, nu să mimăm un teatru de muzeu, care nu mai interesează pe nimeni.

O.C.G.: Mede(ea), Cloaca, Prah, Efectul Genovese, Carmina Burana, Amurgul burghez sunt titluri intrate în repertoriu în ultimii doi ani, care au adus pe plan naţional vizibilitate Teatrului. Să amintim prezenţa în Festivalul National de Teatru din 2011, care readuce instituţia în topul teatrelor care produc excelenţa artistică. Ce rol joacă aceste propuneri explicit contemporane?

A.N.: Da, e vorba de o nouă strategie, căci cea veche se ştie ce roade a dat... Nu mai insist, căci nu vreau să ne întristăm prea tare. Profesia mea de autor dramatic are desigur relevanţă în această nouă strategie, ca şi istoria mea personală– şi profesională – de a contribui la dezvoltarea dramaturgiei româneşti noi. La fel, şi prezenţa mea ca profesor universitar în cadrul Universităţii de Arte din Tg. Mureş, conducătoare a masteratului de scriere dramatică. Nu poţi vorbi despre realitatea de azi numai reinterpretând clasicii. (Ceea ce, de exemplu, în Şcoala nevestelor se întâmplă, cu o rescriere minunată a textului lui Molière făcută de regizorul spectacolului, Cristian Juncu – el însuşi dramaturg.) Trebuie să deschizi uşa noilor stiluri, noilor artişti, noilor texte. Aceasta este o datorie înaltă a fiecărui artist, a fiecărui dascăl. Şi aceasta este opţiunea managerială şi artistică a noii conduceri a Teatrului Naţional, a directorului general Gáspárik Attila, fost rector al Universităţii de Arte, actor cu experienţă scenică, dar şi managerială şi didactică, el însuşi profesor universitar. Şi, desigur, şi a mea, ca director artistic, ca membră a unei echipe în care am fost invitată să contribui cu ceea ce ştiu eu să fac mai bine, adică să facilitez deschiderea şi dialogul – lucruri pe care toată viaţa le-am făcut, fie prin „Dramafest“, fie prin editarea de reviste, fie prin încurajarea şi punerea în lumină a tinerilor creatori.

O.C.G.: Aş insista asupra dramaturgiei române contemporane, care îşi asumă problematica societăţii româneşti de după 1989, chiar cu riscul de a deranja. Ca autor dramatic, semnaţi pe afişul stagiunii trecute Efectul Genovese, un text care ia în discuţie problema dosarelor Securităţii, a prezenţei foştilor ei colaboratori pe poziţii de putere în societate. E un subiect delicat, despre care se vorbeşte puţin şi doar formal şi fără efecte în rest. Sunteţi în postura copilului care strigă „Împăratul e gol“. Cu ce risc? Există un „efect Genovese“ pe care îl amorsează acest tip de texte, în relaţia instituţiei cu clasa politică?

A.N.: Atingeţi o problemă destul de delicată, aici. Mai întâi, e vorba de poziţia mea ca director artistic şi de legitimitatea de a-mi desfăşura proiectele artistice în instituţia din a cărei conducere fac parte. M-am gândit mult şi m-am sfătuit şi cu colegii mei; mai ales cu directorul general al Teatrului, actorul Gáspárik Attila, un foarte bun cunoscător al culturii române şi maghiare, un manager cu deschidere internaţională şi viziune extrem de europeană asupra teatrului. Domnia-sa m-a îndemnat să lucrez ca artist şi în acest Teatru – şi nu doar în alte teatre, ca până acum. După cum ştiţi, textele mele au fost montate în ultimii cincisprezece ani în multe teatre, de la Bucureşti la Timişoara, de la Bacău la Arad, dar şi în străinătate – în Cehia şi Polonia, la New York, Paris şi Budapesta. Doar la Teatrul Naţional din Târgu Mureş uşile mi-au fost închise. Mi s-ar fi părut o laşitate acum, din poziţia pe care o ocup, să mă tem de cleveteli şi să nu lucrez tocmai cu aceşti actori, cu care am lucrat atâta vreme la Teatrul „Ariel“, şi cu această trupă, care nu are nicio vină pentru managementul defectuos al anilor trecuţi. De asemenea, eu lucrez cu soţul meu, regizorul Gavril Cadariu; aceasta este formula noastră, şi nu e unică în teatre. Dacă am căzut de acord că numele meu pe afiş este de bună credinţă, atunci pot să continui prin a vă mărturisi că nu am fost şi nu sunt înscrisă în niciun partid, nu prea pot fi controlată politic şi cred că menirea teatrului nu este să facă jocuri politice. Teatrul – mai ales cel Naţional – nu trebuie să rămână la nivelul de distracţie; nu trebuie să montăm doar „comedii bune“, ci, profitând de libertatea pe care ne-o oferă un repertoriu, să ridicăm şi probleme care îi frământă pe spectatorii noştri – cei ce plătesc impozitele din care existăm noi. Această direcţie incomodă de dezvoltare a repertoriului trupei române a iritat tocmai persoane care se recunosc în Efectul Genovese şi care au încercat să facă presiuni politice asupra noastră. Deocamdată, fără niciun rezultat, decât poate unul pozitiv: s-a generat o mişcare surprinzătoare de solidarizare a trupei – deopotrivă maghiară şi română – cu actuala conducere. Este un lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată la Târgu Mureş, cu vechile conduceri, care împărţeau actorii în „bisericuţe“ şi generau conflicte profesionale. Dar, revenind la piesa mea, ca să conchidem, pot să vă spun că spectacolul funcţionează foarte bine, are cronici bune şi se joacă cu mult succes, fiind invitat la festivaluri din ţară. De asemenea, piesa a fost folosită ca bază pentru scenariul unui film produs de Televiziunea Română, cu premiera în această toamnă. Deci, opţiunea repertorială a fost corectă, indiferent de interpretările tendenţioase şi răuvoitoare.

O.C.G.: Deschiderea instituţiei spre Universitatea de Arte e o sursă de înnoire şi împrospătare a formulelor spectaculare. Ce loc ocupă această colaborare, pe care aţi iniţiat-o, în redefinirea locului instituţiei în comunitate?

A.N.: Există într-adevăr, după multă vreme, un dialog real între Universitatea de Arte din Târgu Mureş şi Teatrul Naţional. Este pentru prima oară, în ultimele decenii, când cele două instituţii colaborează constant, încheind parteneriate – punctuale şi de durată, bilaterale şi multilaterale, implicând instituţii internaţionale. Fie că este vorba despre cultura română sau despre cea maghiară, studenţii joacă alături de actori de la ambele trupe, colaborează ca asistenţi de regie sau dramaturgie şi sunt coordonaţi îndeaproape de profesorii lor. De la practica studenţilor – actori, regizori, dramaturgi şi teatrologi – până la implicarea în evenimente de tip festivaluri sau întâlniri, la organizarea de ateliere naţionale şi internaţionale, de la sprijinul Institutului Polonez până la cel al Ambasadei S.U.A. la Bucureşti, sau, recent, la editarea a opt titluri de carte de teatru în colaborare cu Editura Universităţii, proiectele noastre comune sunt o platformă pentru pregătirea artistică a studenţilor şi un exemplu de dialog între instituţii. Cu siguranţă că poziţia de profesori universitari a doi dintre directori joacă un rol important în înţelegerea teatrului ca topos ce îşi poate asuma şi pe mai departe un rol în educaţia şi perfecţionarea actorilor, ca şi a publicului.

 

A consemnat Oana Cristea Grigorescu