Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

"Nataşa Trifan sau cum te poţi mişca în New York" de Zomir Dimovici (Dialog despre creaţii coregrafice şi interpretative)

"Nataşa Trifan sau cum te poţi mişca în New York" de Zomir Dimovici (Dialog despre creaţii coregrafice şi interpretative)

Nataşa Trifan, în pofida a ceea ce cred mulţi, nu e o dansatoare. E adevărat că se exprimă artistic prin dans. Ea este, de fapt, un lider. Mereu în competiţie cu ea şi cu cei din jur, ea caută zilnic soluţii de viaţă. Atentă la ce se întâmplă în jur, mereu în mişcare – pe scenă sau în lumea afacerilor – construieşte o lume încărcată de tradiţie dar şi de idei inovatoare. Crescută şi educată în România, azi ea dezvoltă proiecte într-un oraş despre care se spune ca nu doarme niciodată: New York. Aici (acolo?), ea învaţă în fiecare zi din frumuseţea gesturilor cotidiene şi îşi perfecţionează coregrafiile având convingerea că „dansul este o expresie concretă“ a lumii în care trăim şi a viselor pe care le ţesem.

 

Zomir Dimovici: Cine eşti tu? Sau cum te vezi tu dincolo de dans sau trecând prin el? (subîntrebare: Te defi neşte sau...?)

Nataşa Trifan: Cine sunt eu? Desigur dansul mă defineşte din mai multe puncte de vedere. Din punct de vedere somatic, corporal, sunt un dansator şi asta influenţează felul cum percep lumea. În general răspund la tot ce se întâmplă în jurul meu, nu prin cuvinte sau alte mijloace de comunicare, ci prin corp şi mişcare. Dansul mă defineşte de asemenea din punct de vedere cultural: aparţin unui anumit gen de dans european numit balet sau unuia est-european, atunci când dansez dansuri tradiţionale româneşti. Al treilea punct de vedere... cred că dansul mă defineşte ca gen. Sunt femeie şi dansez ca o femeie. Anatomia şi fiziologia corpului meu feminin mă definesc mereu. Iar aici nu vreau să intru în multe detalii de genul: ce înseamnă să fi i o femeie dansatoare din punct de vedere economic, social, feminist, rasist sau psihologic, trăind în secolul nostru.

Z.D.: Prin excelenţă ador detaliile. Te rog să intri în cele privind a fi femeie dansator azi!

N.T.: Să fii femeie dansatoare în zilele noastre nu este un lucru uşor. Intervin, în primul rând, probleme de factură economică. Dansatorii profesionişti nu sunt plătiţi la nivelul lor nicăieri în lume. Nu cunosc niciun profesionist din alt domeniu care să fi început să studieze meseria lui de la vârsta de zece ani şi să o fi terminat la patruzeci. Mă surprinde faptul că oricare alt profesionist, după aproape zece ani de educaţie în domeniu lui, este plătit de zeci de ori mai mult decât un dansator.Este un fenomen umilitor. Un alt aspect care influenţează statutul femeii artist este faptul că societatea americană îţi cere să ai o anumită agresivitate masculină să poţi să conduci o companie. Şi aici vorbesc din punct de vedere al directorului unui companii de dans din New York. De exemplu, atunci când se fac investiţii în compania ta. Dacă nu ai o atitudine masculină nu eşti perceput ca un candidat serios. Femeia, în această societate, a reuşit să câştige o anumită independenţă financiară, însă numai utilizând mijloace masculine. Pare un paradox, dar eu trebuie să-mi schimb tonul vocii şi postura, să fi u foarte agresivă şi când îmi vând un proiect şi când cer o finanţare pentru el.

Z.D.: Despre dans: dincolo de un mijloc de expresie, fi e ea artistică, umană, corporală, estetică, vizuală, criptică etc., ce este el de fapt?

N.T.: Cred că este, în primul rând, un mijloc de comunicare. Dansul dezvoltă în om un fel de intuiţie kinestetică, ritmică şi tactilă unică. Când dansezi cu cineva există o simbioză pe care eu nu am întâlnit-o în alte arte şi nici în viaţa reală. De la mirosul de transpiraţie al partenerului cu care dansezi până la realitatea crudă a greutăţii corpului lui, în timp şi spaţiu. O realitate pe care trebuie s-o trăieşti în fiecare zi. Şi e foarte interesant! Atunci când creez o coregrafi e dansul devine un mijloc de comunicare estetică şi intelectuală. Aici intervine foarte mult talentul tău de a crea un dans sau de a traduce o idee în mişcare. Iar acesta este un exerciţiu mental diferit de cel kinestetic. Este, de asemenea, un exerciţiu vizual de o mare complexitate. Coregraful creează şi vizualizează un întreg dans cu toate componentele sale. Un dansator are responsabilitatea să interpreteze numai partea lui. El nu trebuie să înveţe întreaga coregrafi e pentru toţi ceilalţi dansatori.

Z.D.: În final, dansul e o stare sau o expresie concretă?

N.T.: Dansul este o expresie concretă.

Z.D.: America e un loc bun pentru dans sau locul e prea puţin important?

N.T.: America este un loc bun pentru dans. Fiecare facultate din Statele Americii are ca subiect de studiu dansul. La fel cum poţi studia istoria sau alte materii, dansul face parte din cultura generală. Aici nu este doar pentru profesionişti. Asta îmi place foarte mult. Acasă dansul este studiat de profesionişti. Iar New York City cred că este o metropolă importantă pentru dans. Am şansa unică să pot vedea pe scenă cele mai bune companii de dans din lume şi locale. New York-ul are o populaţie importantă de imigranţi, care aduc o multitudine de dansuri tradiţionale de o mare frumuseţe. Pe mine mă fascinează dansurile indiene, iraniene, din zona asiatică. Sunt stilizate şi au o delicateţe fermecătoare. Mi-aş dori să am timp să le studiez pe toate. De asemenea, sunt încântată de energia exuberantă a dansatorilor de hip-hop. De câte ori îi văd dansând în spaţii publice, mă întreb cum reuşesc ei să se învârtă pe cap up side down.

Z.D.: Cu alte cuvinte, dacă ne-am înţelege mai bine propriul corp şi calităţile lui „verbale“, am putea să dialogăm mai uşor unii cu alţii?

N.T.: Dacă am reuşi să ne înţelegem propriul corpul am putea să comunicăm mai bine, în primul rând, cu noi înşine şi, apoi, şi cu restul lumii.

Z.D.: Când vine vorba de dans, de mişcare mai corect, te vezi, te studiezi pe tine în momentul conceperii unei mişcări, te descompui şi te recompui din altă perspectivă sau construieşti pe „fi lă albă“?

N.T.: Atunci când creez o mişcare pentru dans, mă joc cu ea din mai multe unghiuri: această mişcare o pot dansa pe diferite ritmuri, o pot dansa de la început până la sfârşit, o pot îmbogăţi cu mici detalii sau o pot relaţiona cu o altă mişcare. Metodele de manipulare şi creare a mişcării sunt infinite. Crearea unui dans seamănă cu cea a compunerii muzicii. Însă, mişcarea este materialul de bază al acestei compoziţii şi nu sunetul. De asemenea, coregrafia are o componentă vizuală, ea nu este numai ritm, şi atunci intervin legile de construcţie vizuală: perspectiva, forma mişcării, culoarea ei şi dialogul vizual dintre formele pe care dansatorii le au. Când creez mişcare pentru dans pot s-o construiesc pe genul meu de corp, dar, în general, acest proces îl fac pe alţi dansatori. Limbajul dansului este un sistem de semne stilizate de o mare frumuseţe vizuală şi auditivă. Eu lucrez mult cu actorii. Mişcarea pentru un actor este importantă. Când faci analiza unui personaj, ea devine o componentă de bază. Felul cum merge, cum fumează un personaj poate fi la fel de important ca şi felul în care articulează cuvântul. Însă, pentru actori totul se referă la viaţa reală, adică la mişcări cotidiene, gesturi cotidiene etc. Repertoriul lor de mişcare este preluat din realitate. La dansatori, majoritatea vocabularului de mişcare nu are o bază de referinţă din viaţa reală. Este un sistem abstract. Lucrul interesant din teatru este că un gest poate fi un subtext sau poate genera un alt mesaj, în alt context. Este fascinant să poţi să comunici o emoţie doar printr-un simplu gest. Iar actorii au marea capacitatea de a crea o stare numai prin câteva mişcări minimale, în comparaţie cu dansatorii. De asemenea, îmi place expresivitatea feţei la actori. Faţa devine o hartă a ceea ce se întâmplă înlăuntrul personajului. În film, această hartă este mărită pe ecran la o scală de proporţii arhitecturale. Fapt care face ca ea să devină mai frumoasă, mai profundă şi, de ce nu, divină!

Z.D.: „Îmbrăcămintea“ multimedia a unui spectacol este necesară azi ori e doar o chestiune de viziune?

N.T.: Această modalitate de spectacol numită multimedia este doar o chestiune de viziune pentru mine. La începutul procesului de creaţie eu văd totul în imagini. Iar în aceste imagini am deja elemente de video-design, scenografi e sau costume. În general, văd toate aceste elemente ca într-un tablou, împreună cu coregrafi a necesară.

Z.D.: În jurul tău ai adunat colaboratori din diverse domenii – teatru, arhitectură, multimedia, film. Simţi nevoia unei completări sau „you go with the flow“?

N.T.: În primul rând, sunt atrasă de necunoscut. În al doilea rând, îmi place să învăţ cât mai mult din alte domenii. Această sete de necunoscut mă ajută să văd  sau să descopăr lucruri noi în dans. Un arhitect vede spaţiul cu totul altfel decât un coregraf. De exemplu, atunci când fac site specific projects, când dansez în spaţii publice, arhitecţii sunt poate cei mai buni colaboratori. Ei îţi vor spune cu precizie care este „the right flow for the audience“, cum va percepe spectatorul spaţiul public, pe unde va intra şi pe unde va ieşi. Plus, arhitecţii îţi dau toate măsurătorile exacte ale spaţiului, clădirii sau pereţilor. Un lucru pe care eu nu ştiu să-l fac. A crea coregrafi e pentru camera de filmat este un exerciţiu diferit faţă de cel pentru scenă. Mă fascinează cât de mult pot manipula imaginea la montaj, un lucru pe care nu-l pot face pe scenă. Însă, camera de filmat are şi limitări: ea va rămâne întotdeauna un martor care va înregistra mişcarea dar nu o va putea reda în trei dimensiuni, ca-n realitate.

Z.D.: Te-ai gândit să foloseşti camera ca pe o a patra dimensiune? Adică să o înglobezi într-un proiect ca şi cum ea ar reda un punct de vedere diferit, un alt unghi sau o privire complementară la un gest, să zicem?

N.T.: Am integrat punctul de vedere al camerei şi l-am proiectat pe ecran. Sunt foarte multe modalităţi în care poţi folosi tehnologia video.

Z.D.: Să înţeleg că pentru tine „frumosul“ e sinonim cu noţiunea de „adevăr“? Te provoc să dezvolţi ideea asta ca pe o variaţiune la o mişcare deja fixată. Ce zici?

N.T.: „Frumosul“ este un fel de „adevăr“ dar care nu este absolut. În sensul în care frumosul evoluează în timp. Ce îmi place acum s-ar putea să nu-mi mai placă mai târziu. Frumosul este relativ şi subiectiv. Pentru mine este un exerciţiu mental şi vizual în care creez o anumită imagine cu un anumit mesaj. Curios este cât de mult mă gândesc în fi ecare zi la acest subiect fără să-mi dau seama! Pentru mine este un fel de dialog interior zilnic în care negociez ce este frumos sau nu. Poate fi zâmbetul ascuns al unui bărbat tânăr pe care aş vrea să-l păstrez în memoria mea şi pe urmă să-l pun în scenă. Poate fi lumina sau mirosul primei zăpezi care-mi impregnează retina şi pe care am să o folosesc mai târziu în una dintre scenele-cheie dintr-o piesă de dans. Meseria mea constă în a lua o decizie estetică. După ce am luat această decizie estetică, muncesc la ea ca un sclav.

Z.D.: Apropo de defi niţii. „Departe“ înseamnă să fi i dincolo de oceanul care

desparte America de continentul vechi?...

N.T.: „Departe“ pentru mine înseamnă, în primul rând, o îndepărtare geografi că. Dar există şi o „îndepărtare“ culturală pe care eu am ales-o voluntar şi conştient. Cultura europeană este la baza educaţiei mele şi aici, în New York, o pot trăi sau gusta atunci când văd spectacole din Europa ori atunci când creez pe un subiect din cultura europeană. Însă, pe lângă aceste mici experienţe, eu nu trăiesc zilnic într-o cultură europeană. New York-ul este o metropolă internaţională cu o cultură variată.

Z.D.: New York te poate fura? De unde îţi vine forţa de a rezista asaltului unei noi culturi? Sau bagajul european e îndeajuns de solid? Sau poate niciuna dintre acestea...?

N.T.: New York-ul este un adevărat magnet care te poate strivi sau te poate ridica. Asta depinde de tine, dar şi de mulţi alţi factori. Bagajul european mă ajută în sensul că aşa am o coloană vertebrală. Am la ce să mă refer şi nu mă pierd atât de uşor. Am supravieţuit acestui fenomen, numit imigraţie, pentru că am avut o cultură solidă. Însă, sunt deschisă să asimilez noi culturi, idei, sisteme de gândire etc.

Z.D.: Îţi plac poveştile? Şi dacă ar trebui să spui o poveste, ţi-ar fi mai uşor să o citeşti altora sau mai probabil, să o transpui în dans?

N.T.: Da, aş prefera să spun o poveste prin dans.

Z.D.: Dacă ar trebui să concentrezi, într-o singură persoană, publicul căruia să-i spui povestea, care ar fi aceea?

N.T.: Spectacolele pe care le creez sunt adresate unei audienţe adulte, mature şi variate din punct de vedere cultural şi etnic. Creez pentru această audienţă, pentru că eu vreau să pot comunica un mesaj universal în care audienţa să se regăsească. Problemele pe care le pun sunt problemele adulţilor în contextul contemporan. Chiar şi atunci când lucrez pe un text clasic eu fac o adaptare contemporană.

Z.D.: Când pregăteşti un spectacol, cât de important e să-l „vinzi“?

N.T.: Pentru mine, spectacolul trebuie să fi e vândut pentru că existenţa mea depinde de aceşti bani.

Z.D.: Există aici riscul unui cerc vicios. Sau tocmai asta-i regula jocului, provocarea?!

N.T.: Vinderea unui spectacol nu este un cerc vicios. Regula jocului este să poţi vinde un spectacol cât mai bine. Succesul financiar este o necesitate, nu un lux. În America nu există subvenţii de stat ca-n Europa, pentru companiile de dans. Eu nu am salariu de la stat. Eu sunt, în primul rând, un antreprenor, cu un business privat. Iar acest business trebuie să fi e viabil.

Z.D.: Fiecare dintre noi vibrăm instinctiv la un anume ritm, care uneori provine din alt loc sau/şi spaţiu decât cel în care am fost crescuţi sau educaţi.

N.T.: Cred că vibrez la foarte multe ritmuri care nu aparţin culturii mele. Sunt un paradox, pentru că îmi plac ritmurile africane sau asiatice la fel de mult. Nu am o singură preferinţă. Mărturisesc că mă simt bine în deşert. Acolo mă simt mai aproape de Divinitate.

Z.D.: Deşertul ar putea fi şi rece?

N.T.: Deşertul este rece. Noaptea.

Z.D.: Te preocupă universul interior feminin sau e doar o stare de moment? Te gândeşti să construieşti proiectele exprimându-te pe tine ca femeie sau pe tine ca „activist“?

N.T.: Mă gândesc să construiesc proiecte exprimând experienţa mea de femeie într-o lume contemporană. Universul interior feminin este un subiect care mă atrage momentan. Probabil pentru că înainte de aceste proiecte am avut mai mulţi bărbaţi în companie decât femei. Această componentă majoră masculină a schimbat tot în viziunea şi subiectele pe care le-am propus pe scenă. A trebuit să fac un efort foarte mare să pot ieşi din perspectiva mea feminină şi să pot aborda o zonă masculină. Iar obstacolul cel mai greu a fost să pot dansa la nivelul lor de fizicalitate. Dar asta s-a întâmplat pentru că am avut şansa să am în companie dansatori bărbaţi ca Saar Harari sau Andrei Garzon, cu o forţă expresivă şi creativă debordantă. Aş putea spune că am fost expusă la epitomul masculinităţii pentru că ei veneau din culturi precum Israel sau America Latină, unde această putere este vizibilă. Până la ei nu am mai întâlnit această forţă masculină care să te domine şi să te seducă în acelaşi timp. Ei aparţin unei rase masculine cu totul diferită de cea europeană şi pentru asta i-am numit dansatorii deşertului. Sunt singurii care într-adevăr, când dansează, vezi foc. Un foc care îţi mănâncă tot spaţiul în secunde şi te devorează complet. Te afl i în mijlocul acestui foc care te arde, te mistifică şi te transformă. Un foc în care nu ai nicio scăpare, nicio ieşire. Un foc din care oricum nu vrei să ieşi pentru că ceea ce îţi oferă e cu mult mai interesant decât ce să întâmplă în afara lui. Un alt personaj masculin pe care a trebuit să-l joc a fost actorul american James Dean. Am fost invitată să joc acest rol într-o piesa de teatru intitulată Automotive, despre identitatea americană. Pentru prima dată, timp de luni de zile, am studiat totul despre acest actor fenomenal şi am analizat toate pasiunile lui masculine pentru maşinile de curse, viteză şi competiţie feroce. Plus a trebuit să abordez un gen de sexualitate permisivă şi impulsivă pe care eu nu o cunoşteam. Sunt recunoscătoare că am avut această şansă unică în viaţa mea de artist. James Dean rămâne pentru mine unul dintre cele mai grele personaje pe care le-am jucat vreodată.

Z.D.: Care sunt planurile de viitor?

N.T.: Acum lucrez la un spectacol numit Salome de Oscar Wilde. În următoarele luni o să încep repetiţiile la un proiect al companiei mele, inspirat de filmul Eclipsa de Antonioni. Şi, dacă am noroc, o să încep coregrafi a la un balet contemporan numit 1001 New York Nights. Sper ca 2011 să-mi aducă cât mai multe proiecte.