Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Pál Frenák: „Nu fac decât să observ...“, interviu de Crenguţa Manea

Pál Frenák: „Nu fac decât să observ...“, interviu de Crenguţa Manea

După premiera spectacolului Switch, producţie a teatruluigazdă inclusă în Secţiunea „Intersecţii“ a Festivalului European al Spectacolului Timişoara, coregraful Pál Frenák a avut amabilitatea să răspundă invitaţiei noastre de a purta o discuţie despre colaborarea cu trupa Teatrului Naţional Timişoara.

Crenguţa Manea: Propun să începem discuţia de la felul în care aţi conceput acest spectacol. Ce aţi elaborat mai întâi: linia coregrafică, scenariul, temele muzicale?

Pál Frenák: Mai întâi au fost ideile mele, apoi am vorbit cu scriitorul şi poetul Mátyás Varga care a realizat scenariul dramatic ţinând seama de aceste idei. În paralel, şi Mátyás şi eu am făcut o documentare; eu am stat de vorbă cu actriţele din distribuţie încercând să aflu ce experienţă le‑a marcat feminitatea; fiecare persoană a vorbit de lucruri diferite, dar, bizar, violenţa revenea în amintirile lor despre copii, iubiri, părinţi, sânge, traumatisme fizice şi psihice; apoi am uitat aceste trăiri personale ale lor şi am încercat să ajung la o conştiinţă globală a feminităţii. În spectacol există o amprentă a fiecărei actriţei, dincolo de chipul ei, iar aceste amprente comunică, se combină, şi mi‑ar plăcea să fi ajuns la o imagine a feminităţii descoperită de noi, împreună.

C.M.: Aţi folosit în spectacol măşti la fel, identice, care ascund chipurile actriţelor, le uniformizează şi, apoi, tot masca le ajută să găsească identitatea femeii din ele, din personajul întruchipat..

P.F.: Nu e vorba doar despre o singură femeie, ci despre anume femei; chipul acoperit şi redescoperit al actriţei poate trimite la identitatea altor femei.

C.M.: Prezenţa măştilor în spectacol aţi asociato cu mişcări de marionetă; în celălalt spectacol prezentat în acest festival, „Twins“, utilizaţi marioneta ca atare.

P.F.: Am ales acest mijloc pentru a accentua atitudini şi gesturile profunde, în opinia mea; verbalitatea poate ascunde, se poate înşela sau păcăli, pe când gestul, mişcarea nu o fac, sunt mai juste decât cuvântul. Din timp în timp, spunem anumite lucru şi gândim altceva; memoria corporală exprimă mai puternic ceea ce gândirea raţională a pierdut. Cred că uneori corpul preia puterea asupra gândului, iar alteori este controlat de acesta; sunt dezolat să o spun, dar am trăit şi am văzut aceste lucruri, este experienţa unei vieţi pe care am trăit‑o şi în preajma persoanelor surdomute, părinţii mei sunt aşa; există un limbaj gestual al surdomuţilor – am lucrat mult cu aceştia, şi cu autişti, cu accidentaţi grav, handicapaţi motori – şi am observat că spun ceva prin cuvinte, dar prin gesturi exprimă altceva pentru că raţionalul a preluat puterea asupra naturii lor esenţiale; de aceea, am dobândit o anume neîncredere în ceea ce se spune prin cuvinte.

C.M.: Cuvintele pot fi o sursă de neînţelegere, prin cuvinte ne şi ascundem gândurile, intenţiile.

P.F.: Ştiţi foarte bine că atunci când cineva ne atinge corpul, ne descifrează mult mai bine. E adevărat sau nu?

C.M.: Limbajul nonverbal e primordial.

P.F.: Mama este cea care mi‑a dezvoltat atenţia către atingeri, o sensibilitate aparte pe care o folosesc ori de câte ori sunt în situaţia de a lucra la un spectacol.

C.M.: Trupa teatrului este una de actori de dramă; cum iaţi cunoscut, cum aţi gândit şi realizat distribuţia?

P.F.: Este prima punere în scenă pe care o realizez; nu am mai făcut niciodată aşa ceva şi o consider dovada unei mari încrederi faţă de mine acordată de teatru, de directoarea Ada Lupu; mi‑a văzut spectacolele de coregrafie, a invitat InTimeTla Timişoara, la ediţia precedentă a festivalului, şi mi‑a oferit această posibilitate; cred că şi‑a asumat chiar un mare risc, la fel ca şi mine; era posibil să nu reuşesc. Dar sunt cu adevărat mulţumit de felul în care am lucrat cu actriţele, chiar dacă nu a fost simplu să colaborez cu nouă femei; de asemenea, a fost o experienţă care m‑a obligat spre o altfel de abordare, să lucrez cu un dramaturg, cu textul.

C.M.: Şi cum leaţi ales pe cele nouă actriţe?

P.F.: Le‑am ales pentru că m‑au convins prin angajamentul lor faţă de proiect, faţă de spectacol, le‑am ales pentru că şi‑au asumat exemplar sarcinile impuse de personaj; de exemplu, Mirela Puia este cea care şi‑a asumat diferenţa sa fizică, care‑şi dezvăluie interioritatea; am încercat să găsesc un echilibru al diferitelor tipologii, femei în vârstă şi femei tinere, al diferenţelor culturale aduse de identitatea etnică. Dar cel mai mult a contat, în alegerea mea, modul deplin în care‑şi asumă ceea ce sunt, propria lor identitate feminină.

C.M.: Şi vor să o arate, să o exprime cu simplitate, poate chiar cu bucurie.

P.F.: Da; şi mi‑a făcut o mare plăcere să le aud spunându‑mi că au simţit cum renasc ca femei; a fost foarte frumos că mi‑au spus‑o, dar am şi văzut acest lucru. Seara de premieră este una mai dificilă, cu un plus de emoţii, de stres, dar am convingerea că va fi din ce în ce mai bine, că spectacolul va câştiga în precizia detaliilor.

C.M.: Am văzut câteva momente din repetiţii şi am constatat că se lucra cu un mare elan, cu entuziasm.

P.F.: Da, sper să se vadă şi să se simtă şi în spectacol; pentru mine e importantă această atmosferă de lucru armonioasă, la fel şi conexiunea cât mai bine făcută între muzică, joc actoricesc, construcţie coregrafică, proiecţii.

C.M.: Cât de important este raportul dintre muzică, sonorităţi ambientale şi liniile coregrafice. Cum stabiliţi acest raport?

P.F.: E o adevărată alchimie; m‑am consultat cu muzicianul pe care l‑am rugat să caute ambianţe şi care mi‑a propus o combinaţie din lucrările lui Erik Satie şi din muzica contemporană; sunt unele opţiuni intelectuale, dar şi altele intuitive. Eu sunt foarte intuitiv; nu ştiu întotdeauna, de la început, exact ce vreau; caut, îmi iau această libertate şi mai cred în hazard; multe soluţii adecvate trebuie lăsate să se nască, apoi surprinse, furate hazardului. De exemplu, Irene Flamann Catalina a improvizat mult, a inventat mult şi e nevoie de multă vigilenţă pentru a nu pierde nimic important. Nu fac decât să observ şi să prind anume acţiuni, intenţii, posturi, detalii, le cer actorilor să le refacă şi le păstrez în spectacol.

C.M.: Le provocaţi spontaneitatea, o faceţi să se manifeste.

P.F.: Mă bazez pe ideile mele, pe dramaturgia spectacolului, dar dau întreaga libertate interpreţilor de a crea la rândul lor. Sunt foarte mulţumit de colaborarea cu toate actriţele; pe de altă parte, mai sunt detalii legate de partea tehnică a spectacolului, de anume legături şi „cadraje“ care ar mai trebui finisate. E o mare diferenţă între administrarea unei companii mici, independente, cum este cea pe care o conduc (este vorba de Compania Pál Frenák, activă şi la Budapesta şi la Paris, cu spectacole prezentate în turneu, în Europa şi în Asia), şi acest teatru mare; sunt alte metode de lucru cu care m‑am obişnuit din mers, nu e o apreciere negativă; e un volum de muncă foarte mare, zi de zi, mai ales într‑o perioadă aglomerată ca cea de festival, când noi a trebuit să prezentăm premiera. Eu îi cer unui tehnician de la lumini să fie creativ, iar el, poate, a avut o zi de lucru la scenă; sunt o persoană explozivă şi încerc mereu să învăţ să fiu mai răbdător; am lucrat bine în teatru, dar nu întotdeauna echipa tehnică era cu totul convinsă că fiecare centimetru al covorului scenic e teribil de important şi trebuie respectate toate reperele, întocmai. Actriţele fac atât de mult şi cu tot sufletul – sunt îndrăgostit de toate actriţele de aici! – şi ar fi păcat să nu reuşim să ne coordonăm tehnic. Iluzia teatrală, vraja unui spectacol, depinde în bună măsură şi de precizia tehnică.