Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

"Omul şi firul de praf" de Crenguţa Manea (interviu cu Josef Nadj)

Cine ar fi crezut la 1879, data publicării primei versiuni a lui Woyzeck (i se datorează lui Karl Emil Franzos, jurnalist şi romancier, cu ascendenţă evreiască undeva în Podolia Imperiului austriac, cu studii gimnaziale începute la Cernăuţi, continuate apoi la Viena şi Graz; meritul lui Franzos este de a fi avut intuiţia capodoperei şi de fi salvat manuscrisul piesei neterminate a lui Georg Bűchner; Franzos a realizat o ediţie care, în ciuda unor erori, a fost până la începutul secolulului XX autoritatea în domeniu); aşadar, cine ar fi crezut atunci că textul publicat sub titlul Wozzeck, incomplet, fragmentar, fără o serie de legături între unele scene, va deveni una dintre cele mai jucate piese ale repertoriului teatral internaţional?

După spectacolul Woyzeck, prezentat în cadrul Festivalului „Interferenţe 2010“, am avut posibilitatea unui scurt dialog cu Josef Nadj, coregraf de reputaţie europeană.

 

Crenguţa Manea: Ştiu că aveţi o educaţie coregrafică amplă, complexă, cu multe etape asimilate şi cu performanţe care vau condus către reputaţia solidă din prezent; dar, cum a început istoria dumneavoastră în teatru, care este „punctul 0’’ al acestei aventuri?

Josef Nadj: Consider că instinctul teatral este o latură a oricărei fiinţe; nu am făcut decât să dau libertate acestui instinct şi apoi să‑l urmez cu o bucurie egală celei cu care am fost atras de dans şi coregrafie.

C.M.: Büchner nu a finalizat Woyzeck, dar piesa are situaţii dramatice şi personaje cu o potenţialitate scenică importantă; diversele montări au permis regizorilor reorganizarea textului din diferite perspective dramaturgice. Pe dumneavoastră, ce anume va atras şi va reţinut referitor la acest text?

J.N.: Una dintre experienţele teatrale fudamentale pentru mine a fost spectacolul Woyzeck în regia lui Fodor Tamás, pus în scenă la Stúdó K, Budapesta, la sfârşitul anilor ’70; de aceea, când fotograful Somlósi Lajos m‑a rugat să realizez un performance cu ocazia vernisajului unei expoziţii pe care o avea la Paris (era stabilit acolo de ceva timp) şi cum temele din Woyzeck mă preocupau adânc, împreună cu Bicsekei István şi Döbrei Dénes am făcut o improvizaţie comprimată într‑o jumătate de oră.

Timpul a trecut, Woyzeck mă preocupa în continuare şi nu mai ştiu în ce circumstanţe mi‑a ajuns în mână un catalog cu reproduceri după opere de artă inspirate de nebunie, ca maladie sau ca depăşire a normei; m‑a marcat o imagine – o femeie şi un bărbat, ca nişte păpuşi, legaţi cu sfoară, aşezaţi la o masă pe care se afla o farfurie, iar dedesubt era scris cu litere mari, SUPĂ; originalul cred că se găseşte la Lausanne. Am simţit cu certitudine că această imagine o pot prelua în spectacolul nostru şi că intenţia era una bună.

De la început mi‑a fost clar că e vorba despre o interpretare foarte personală; nu am folosit textul, ci l‑am filtrat; am subliniat acele părţi pe care le‑am considerat importante şi, împreună cu István şi Dénes, am decis că ele vor fi scheletul spectacolului. Voiam o structură dramaturgică foarte flexibilă pe care să putem improviza. Apoi, într‑un târg de vechituri am găsit masa de fier şi cuţitul, de parcă erau semne ale unui regizor invizibil; am făcut costumele în aşa fel ca personajele să pară nişte păpuşi uriaşe împăiate, deformate, ca marionetele din spectacolele de bâlci de pe vremuri, iar coregrafia şi jocul nostru au fost concepute în acest sens.

C.M.: Cum aţi ajuns la soluţia plastică a lutului?

J.N.: Am plecat de la imaginea firului de praf care există în text, Büchner asociază condiţia umană cu cea a firului de praf, iar noi nu am făcut decât să‑I dăm în spectacol o importanţă de prim rang şi să dezvoltăm imaginea; firul de praf este în continuă mişcare şi, când se întâlneşte cu apa, devine lut... a fost doar un pas. Prin lut am tot căutat apropierea dintre om şi firul de praf; dintr‑un bulgăre de lut a fost făcut şi omul ca fiinţă fără chip, cred eu, şi totul se desface în praf, apoi; de aceea a devenit lutul centrul de greutate al acestui spectacol, iar crima lui Woyzeck transformă apa în sânge. Singurul personaj cu faţa curată este nebunul pe care l‑am mărit ca printr‑o lupă, un fel de martor, un arhetip apropiat de al lui Arlecchino.

Pe măsură ce spectacolul evoluează, chipul omului începe să apară; masca şi eu‑ul nostru aşteaptă să fie descoperite, să ia formă, şi totul reîncepe.

C.M.: Lumea cazonă, existentă şi la Büchner şi în spectacolul dumneavoastră, are vreo apropiere de contemporaneitate?

J.N.: Varianta pe care aţi văzut‑o în această seară am lucrat‑o cu gândul la războiul civil din Serbia, una dintre cele mai traumatizante perioade din istoria recentă a Europei de Est; spectacolul este şi mărturia noastră legată de acele momente trăite.

C.M.: Aţi primit numeroase premii pentru creaţiile în teatru, iar cel de la Taormina, din 2001 – unul dintre cele mai prestigioase şi dorite – Premiul Europa pentru Teatru este dovada unei recunoaşteri fără de tăgadă. Cum vă raportaţi la aceste distincţii.

J.N.: Sigur că m‑au bucurat şi mă bucură, dar nu‑mi construiesc spectacolele şi căutările artistice cu gândul la viitoarele premii; sunt mai preocupat de administrarea companiei mele, de sursele de finanţare care sunt tot mai greu de atras, de relaţia atât de fluctuantă, de instabilă, dintre administraţia publică şi instituţiile de teatru.