Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Chişinău, FINT: “Idei noi în teatru şi nevoia de comunicare” de Cristiana Gavrilă

Chişinău, FINT: “Idei noi în teatru şi nevoia de comunicare” de Cristiana Gavrilă

La Chişinău există o mare dorinţă şi o energie enormă pentru a face teatru. Aceasta este impresia pe care mi‑au insuflat‑o organizatorii (Luminiţa Ţîcu, Mihai Fusu, Marian Postică şi Ghenadie Gâlcă) şi participanţii la noul festival FINT (Festivalul Ideilor Noi în Teatru), desfăşurat în perioada 3–6 mai, tema ediţiei fiind „Feminismul în teatru“.

„FINT (produs de Centrul de Arte «Coliseum», cu sprijinul Teatrului Naţional «Mihai Eminescu» şi al Institutului Cultural Român de la Chişinău) înseamnă întâlnire, cunoaştere, schimb de experienţă şi comunicare. Pentru prima ediţie ne‑am propus să abordăm teatrul la feminin, să descoperim creaţiile femeilor şi să accentuăm implicarea lor în teatru. FINT 2011 sau «Feminismul în teatru» presupune o confruntare artistică şi un dialog cultural între femeile creatoare de teatru din Republica Moldova, România, Polonia, Franţa.“

Aşa sună argumentul organizatorilor, dar undeva, între cei doi termeni – idei noi şi feminism –, s‑a produs un decalaj (de sens, de timp şi de spaţiu) care a stârnit controverse încă de la prima discuţie. Un festival dedicat femeilor care fac teatru nu este obligatoriu feminist, chiar dacă alegi numai subiecte cu trimitere directă sau selectezi spectacole fără personaje masculine. Şi acest fapt poate fi considerat o formă de marginalizare sau de excludere… Iar problema tratată dintr‑o singură perspectivă nu rezolvă nimic şi nu ridică semne de întrebare, în schimb, întăreşte rupturi sociale, artistice, ideologice.

În multe locuri din lume, feminismul este un termen depăşit (istoria recentă demonstrează cu uşurinţă acest lucru) şi suficient de sensibil ca să fie strâns îngraniţele unei singure viziuni: femeia agresată, marginalizată, folosită, sacrificată (în familie şi societate). Dar, în contextul realităţii moldovene, acest festival dacă doar ar fi punctat această dezbatere necesară, deşi ar fi părut destul de puţin, existenţa lui şi‑ar fi găsit sens.

Spectacolul Casa M., realizat de Luminiţa Ţîcu, pe un text rezultat din poveştile reale ale unor femei agresate, spune răspicat că poziţia femeii şi violenţa sunt, realmente, o problemă aici. Poate a fost o confuzie de termeni şi nu dezvolt acest subiect infinit, care a deschis şi închis toate dezbaterile, încingând spiritele şi stârnind reacţia unora dintre cei prezenţi, mai cu seamă că prima variantă se intitula „Teatru la feminin», formulare mai clară şi mai cuprinzătoare, mai apropiată de misiunea pe care şi‑a declarat‑o festivalul.

Prima ediţie a FINT a inclus patru spectacole din patru ţări – Moldova, Polonia, Franţa şi România –, o serie de spectacole‑lectură (texte de Sarah Kane, Eve Ensler şi Nicoleta Esinencu) şi dezbateri. Festivalul s‑a deschis cu spectacolul de teatru documentar Casa M. Bazat pe mărturiile unor femei, victime ale violenţei domestice, spectacolul urmăreşte expozitiv poveştile mai multor personaje, prezentând contextul şi consecinţele, intenţia fiind aceea de a nu modifica aproape deloc modelul iniţial. Impresionant susţinută actoriceşte în cea mai mare parte (Snejana Puică, Mihaela Strâmbeanu, Ina Surdu şi Irina Vacarciuc), simplu şi inteligent structurată regizoral, montarea Luminiţei Ţîcu reuşeşte să se impună dincolo de contextul social din care s‑a născut ideea acestui proiect. Gândit în termenii unui naturalism dus la extrem, stropit cu ceva sânge şi apropiat esteticii urâtului din care se naşte o reacţie autentică, dar stilizat prin elemente cu încărcătura unor simboluri, Casa M. se poate juca în orice colţ din lume, fără riscul de a fi datat geografic, pentru că vorbeşte despre dramele unor femei, mai mult decât despre nişte cazuri aplicate din Moldova. Aceasta mi se pare principala reuşită a spectacolului. Acel mers cu bicicleta de la începutul şi sfârşitul reprezentaţiei este o invitaţie pe un drum care pare să ducă în acelaşi loc al nemişcării. Eforturile sunt în zadar, realitatea nu poate fi schimbată sub nicio formă, obişnuinţa şi lipsa oricărei reacţii pe care le impune lumea rural‑tradiţionalistă nasc tragedii. Consecinţele sunt anihilarea unor destine sau o crimă cu sânge rece, amândouă la fel de grave. Gândite secvenţial şi legate prin detalii dure (mizerie, violenţă, rahat), sparte de un refren cu poezioare din folclorul copiilor, poveştile femeilor din spectacol clocotesc de o suferinţă reală. Casa M. impresionează prin sinceritatea şi gravitatea pe care cele patru actriţe o aduc în asumarea personajelor. Lipseşte doar o mică ajustare asupra construcţiei textului şi o selecţie a cuvintelor care, uneori, par în plus.

Nu acelaşi lucru au reuşit să transmită actriţele poloneze din Echipa artistică „Teraz Poliż“ (Białystok) prezente cu un spectacol tot despre femei care luptă pentru a se impune în societate. Liminalna. Eu sunt visul, eu nu trebuie să visez începe cu o formulă ludică, plină de poezie. Cinci femei (interpretate de Dorota Glac, Marta Jalowska, Adrianna Kornecka, Dominika Strojek, Kamila Worobiej) se identifică fiecare cu un personaj de poveste, transpus în viaţa reală, însă aroma poetică se pierde, iar spectacolul se dezvoltă plat şi militant. Viaţa nu este o poveste cu zâne şi feţi‑frumoşi, ci o parodie grotescă cu prostituate şi peşti. Tot într‑o parodie expozitivă, previzibilă până la clişeu, se deformează şi spectacolul.

Din Franţa a venit spectacolul Fuck you Eu.Ro.Pa! de Nicoleta Esinencu, text cunoscut şi montat în România, tradus în mai multe limbi. În monologul revoltat al tinerei moldovence, victimă a izolării impuse de regimul comunist, accentul se mută pe rupturile dintre generaţii şi categorii sociale. Probabil aceasta esteproblema în Franţa şi piesa poate fi înţeleasă şi aşa. Textul Nicoletei Esinencu este dezvoltat într‑un spectacol mult mai amplu decât o cerea scriitura şi, din păcate, rămâi cu senzaţia că se putea renunţa la multe momente din spectacol.

Atipică faţă de aceste reprezentaţii a fost montarea din România, o producţie U.N.A.T.C (clasa prof. univ. dr. Adriana Popovici, promoţia 2008) cu piesa lui Tom Ziegler, Treapta a IXa. Un spectacol de facultate, cum se spune, cuminte şi aşezat, pe care actriţele îl joacă şi după absolvire, iar efortul lor de a găsi momentele, spaţiul şi publicul pentru a fi arătat îşi găseşte argument în rolurile excepţionale pe care le interpretează. Examen fin de actorie, aşa aş descrie Treapta a IXa. Povestea mamei alcoolice care se lasă de băut şi încearcă să‑şi recupereze fiica părăsită este matur asumată de Valentina Zaharia. Iolanda Covaci, Patricia Katona şi Monica Săndulescu completează, la fel de fin, acest tablou. Actriţele au găsit mijloacele umorului de calitate şi redau drama exact cât trebuie pentru a nu pica în telenovelă (spre care tinde piesa).

Fiecare dintre spectacolele prezentate au stârnit dezbateri aprinse pentru că tinerii din teatrul moldovenesc au o nevoie profundă de comunicare, de cunoaştere şi apropiere de ceea ce se întâmplă în afară. Acest festival despre idei noi în teatru şi despre feminism – termeni grei, pe care şi instituţii puternice s‑ar teme să‑i pună sub aceeaşi pălărie – denotă o nevoie de recuperare a unor încercări peste care aici s‑a sărit. Faptul că au avut curajul să îşi asume o alternativă la ceea ce este înregimentat în teatrele instituţionalizate, faptul că toate spectacolele invitate sunt producţii independente (nici măcar ale unei trupe independente, ci ale unor oameni care au un scop comun şi unindu‑se au găsit o modalitate să şi‑l exprime) vorbeşte mai expresiv decât orice comentariu.

La Chişinău era nevoie de acest festival, el a încercat să umple un gol şi să marcheze un moment artistic prezent şi problemele sociale ale unei lumi.

 

(Imagine din “Casa M” de Ramin Mazur)