Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

“Festivalul Naţional de Teatru – Ediţia XXI” de Mircea Morariu

1. Privirea câmpului

Ajuns la ediţia XXI, care s-a desfăşurat la Bucureşti în perioada 28 octombrie–6 noiembrie 2011, mult încercatul nostru Festival Naţional de Teatru are sau – din câte se aude începând din acest an – un director nou, în persoana criticului de teatru Alice Georgescu. Acceptând iniţial să gireze o singură ediţie, una de tranziţie spre normalitatea de care manifestarea fusese sensibil îndepărtată de capriciile şi umorile de tot felul ale fostului director, Cristina Modreanu, se pare că tot lui Alice Georgescu îi va reveni şi în următorii doi ani dubla misiune – aceea de director artistic şi de selecţioner unic.  Bilanţul pozitiv, nu ideal, nu fără cusur, al ediţiei abia încheiate justifică, dincolo de inerentele rezerve ori observaţii critice, prelungirea mandatului.

Ceea ce s-a petrecut la Bucureşti în cele zece zile ale Festivalului nu a fost tocmai lipsit de turbulenţe. Dacă în timpul reprezentaţiei, văzută de mine, a spectacolului Macbeth (producţie a Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava” ce funcţionează în cadrul Teatrului Naţional din Bucureşti, centru al cărui director este Alice Georgescu şi teatru al cărei angajat este tot Alice Georgescu – de unde tot felul de acuzaţii de „conflicte de interese“, acuzaţii ce mi se par rodul aflatului în treabă la români), excelent spectacol-studiu, atât şi nimic mai mult, cum bine l-a numit regizorul său, octogenarul Radu Penciulescu, dar şi nimic mai puţin (dar cât de mult înseamnă totuşi, în cazul de faţă puţinul acesta, câtă vreme în distribuţie sunt Ion Caramitru şi Valeria Seciu, aceasta din urmă excepţională în scena nebuniei), nu s-a petrecut nimic grav, piesa scoţiană şi ghinioanele aferente şi-au luat totuşi, fie şi indirect, tributul lor. Clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti, unde s-au jucat numeroase spectacole reţinute spre a da substanţă diverselor secţiuni ale Festivalului, se află într-un amplu proces de reabilitare, aşa încât publicul şi artiştii deopotrivă au avut de suportat rigorile şantierului. Rigori concretizate ba în frigul ce a pus la încercare capacitatea de rezistenţă fizică şi psihică a combatanţilor, ba în succesive spargeri de conducte, ba în tot felul de întreruperi (de curent, de apă, de sunet – s-a întrerupt mai tot ceea ce se putea întrerupe). Dar, revenind la spectacole, trebuie să adaug că Macbeth a fost un spectacol bun şi util (am rămas la el de la început până la sfârşit, deşi mă dusesem, recunosc, în chip ne-critic influenţat de opiniile unora şi altora, cu gândul de a-mi face o idee şi atât, adică de a vedea doar prima parte şi de a pleca la pauză). Un spectacol neterminat, e adevărat, dar voit neterminat, în care însă pot fi lesne identificabile marile teme, situaţiile, relaţiile conflictuale din textul shakespearian. Un spectacol jucat în ceea ce se numeşte decor marcat, în care intrările în rol se petrec „la vedere“, nu fiindcă Radu Penciulescu ar fi dorit să toarne the Scottish Play într-o grilă pirandelliană, ci deoarece marele director de scenă pare să fi voit să ne arate cum se prezintă o montare nudă, atunci când îi lipsesc încă accesoriile esenţiale ce sunt asociate muncii actorului, când încă spectacolul e doar un studiu despre felul în care se petrece căutarea cheii rolurilor de către interpreţi. Am recitit, odată ajuns la hotel, ignobilul articol postat de jurnalistul Cristian Tudor Popescu la data de 13.03.2011 pe site-ul ziarului Gândul. Da, e adevărat, montarea de acum nu seamănă, dar nici nu îşi propune să semene ori să rivalizeze ca anvergură cu filmele lui Kurosawa, lui Orson Welles sau lui Wajda inspirate de capodopera lui Shakespeare. Montarea de acum caută nodurile de teatralitate din textul dramatic. Nu am niciun motiv să îi neg lui Cristian Tudor Popescu aptitudinile şi calificarea de a vorbi şi scrie despre filme, câtă vreme aceste competenţe sunt recunoscute de UNATC, unde domnia-sa aud că predă şi unde aflu că a susţinut un doctorat. Am însă dreptul să mă îndoiesc că jurnalistul C.T. Popescu se pricepe la comentariul de spectacol de teatru dacă nu înţelege ce e cu ceea ce domnia-sa socoteşte a fi „belşugul de sânge” de pe mâinile lui Ion Caramitru, belşug ce sugerează uciderea cumplită a lui Duncan, regele Scoţiei, de către Macbeth. Orice student la Teatrologie ştie, ori ar trebui să ştie, că în etapa repetiţiilor, a descifrării, a studierii personajelor, a găsirii drumului spre ele accesoriile cele mai îndemână, mai puţin costisitoare, dar şi care ajută la creionarea profilului personajului – iar Macbeth are ceea ce la şcoală e definit drept un profil sângeros – vin mai repede. Asta a dorit să arate Radu Penciulescu. Iar dacă năbădoiosului comentator i-ar fi fost cunoscute celelalte studii realizate la TNB de Radu Penciulescu (Legenda Marelui Inchizitor e încă în repertoriul activ) şi ar fi fost familiarizat şi cu rosturile unui centru de cercetare teatrală, ar fi putut să evite datul cu oiştea în gard şi jignirea unor mari actori precum Valeria Seciu şi Ion Caramitru.

În schimb, Purificare, cealaltă producţie a TNB, regizată de foarte tânărul Alexandru Mâzgăreanu, înfăptuită pe un text nu tocmai izbutit şi insuficient pregătit pentru transpunere scenică, în pofida faptului că e semnat de o somitate a teatrului contemporan, cehul Petr Zelenka (montarea a fost inclusă în secţiunea „Teatrul de mâine“), mi-a displăcut, iar regizorul m-a dezamăgit, la fel cum m-au dezamăgit şi interpreţii, zicerile multora dintre ei fiind greu de înţeles, cu toate că şirul de întâmplări aparent complicate, dar care se repetă şi sunt de câteva ori rezumate obositor, se consumă în spaţiul intim al Sălii „Atelier“. Nu pentru că premiera oficială a Purificării a avut loc în octombrie 2011, încălcându-se astfel regula, până mai ieri de bază, sacrosanctă chiar, în conformitate cu care într-o anume ediţie se recapitulează ceea ce e socotit mai semnificativ din sezonul teatral anterior, cred că respectivul spectacol era de evitat. Ci din raţiuni strict artistice.

Conceptul de festival avansat de Alice Georgescu presupunea din pornire încălcarea regulilor. Şi asta nu deoarece ediţia XXI a fost plasată sub semnul exclamaţiei de sorginte cehoviană Omul, acest animal ciudat! şi, în consecinţă, festivalul trebuia să fie unul ciudat – din fericire, nu a fost! – , ci fiindcă secţiunile propuse de selecţioner nu erau posibile în condiţiile respectării regulii, până mai ieri de bază, menţionată mai sus. O regulă de la care, pentru rigurozitate, trebuie să spunem că s-a mai făcut rabat şi în alţi ani. A păcătuit grav prin asta directorul Festivalului? Eu aş zice că nu. Dimpotrivă.

O atare încălcare a îngăduit existenţa secţiunii „Focus – Andrei Şerban” ce s-a suprapus aproape în totalitate cu cea intitulată „Cehoviziuni“. Din creaţia marelui regizor de origine română au putut fi astfel revăzute montări mai vechi, le-aş zice de patrimoniu, precum Unchiul Vanea (2007) sau Strigăte şi şoapte (2010) de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Publicul a dorit reîntâlnirea, dovadă cănici în acest an nu au putut fi satisfăcute toate cererile de bilete. Nici detaliul că regizorul şi interpreţii au admis accesul doritorilor la repetiţiile de acomodare cu noile spaţii de joc nu a fost în măsură să îi mulţumească pe toţi cei ce ar fi dorit să vadă ori să mai vadă o dată aceste superbe spectacole. Or, câtă vreme mai suntem o naţiune ce vrea să vadă teatru, ce se luptă pentru asta, avem motive să credem că nici criza economică şi nici alte crize de tot felul, inept managerizate de guvernanţi amatori, încă nu ne-au terminat. Au figurat pe afiş şi spectacole mai noi, aşa cum e Ivanov de la Teatrul „Bulandra“, în care protagonistul Vlad Ivanov este bun (cu rezerve), iar Victor Rebengiuc (într-un rol secundar) e foarte bun. Nedumeriri mai mari ori mai mici a stârnit spectacolul cu Trei surori, invitat de la Teatrul Naţional din Budapesta. Se pare că din reprezentaţiile văzute la Bucureşti a lipsit totuşi un „personaj“, dacă nu cumva au absentat chiar două: scenografia şi scenotehnica ce o pune în valoare pe prima. De reţinut totuşi explicaţia dată de regizor relaţiei tensionate, terminată tragic dintre Solionîi şi Tuzenbah. Până mai ieri puteam doar deduce justificările raporturilor antagoniste dintre cei doi. Regizorul spectacolului de acum avansează o motivaţie. Primul (excelent interpretat de Tamás Szabó Kimmel) e şi el îndrăgostit de Irina, de unde rivalitatea, deloc gratuită, dintre cei doi. Îl mai menţionez pe Alfőldi Róbert, remarcabilul interpret al lui Verşinin. Ceilalţi interpreţi se pare că au fost descumpăniţi de imensitatea spaţiului de joc de la Teatrul Naţional şi s-au limitat la ceea ce se cheamă execuţii tehnice. Oricum, grila de lectură propusă de Andrei Şerban a fost expusă limpede. Regizorul a dus până la ultimele consecinţe detaliul că Cehov şi-a definit piesa drept comedie, a parodiat intens personajele şi ne-a pus în faţă o imagine necruţătoare a fiinţelor care de atâta amar de ani ne stârnesc o compasiune – se dovedeşte acum, nemeritată.

(...)