Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Lady Lear de Nicolae Prelipceanu (Regele Lear de W. Shakespeare – Teatrul Bulandra)

Nicolae Prelipceanu

Lady Lear

Cum în lumea de astăzi, curiozitatea publică faţă de cultură se manifestă mai ales dacă poate fi redus la circ, spectacolul regizat de Andrei Şerban la Bulandra, cu Lear jucat integral de femei, a atras atenţia din acest motiv. Aşa cum atrage atenţia femeia cu barbă la bâlciuri sau, tot pe-acolo, sirena. De prisos să mai spun că propunerea marelui regizor poartă mult mai departe, în zone nici măcar bănuite de bieţii ziarişti care se silesc să facă pe plac publicului, ajungând în cele din urmă, dacă la început nu erau aşa, asemenea acestuia. Dubla manipulare lucrează, lucrează, mai ceva ca „frumseţea şi cu moartea“ din poezia lui Lucian Blaga.
Întâi de toate, alegerea lui Andrei Şerban este una logică, dacă ne gândim că în timpul lui Shakespeare toate rolurile erau jucate de bărbaţi. Apoi, e o provocare pentru un artist să scoată dintr-o femeie bărbatul. Darmite din 28 de femei, câte alcătuiesc cele două distribuţii alternative. Şi, finalmente, poate, tentativa de a demonstra etern umanul în locul etern femininului, dacă tot cam acesta e curentul epocii.
O propunere revoluţionară fără doar şi poate, măcar şi pentru faptul că de acum încolo pe lista interpreţilor „nebunului Rege Lear“, cum îl numea Eminescu, va fi trecut şi numele unei femei. Şi nu o femeie oarecare, nu o actriţă oarecare, ci o mare actriţă, Mariana Mihuţ, care are de purtat în spate un rol infernal de greu şi de complicat, şi nu se sileşte nicio clipă să pară bărbat, iar spectatorul, cel atent la esenţă, nici nu bagă de seamă, după şocul începutului, diferenţa de gen, ca să nu zic sex. Tragedia lui Lear poate fi la fel de bine şi a Lear-ei, esenţa rămâne aceeaşi. Natura umană e una, în ciuda faptului că suntem creaţi cu anume deosebiri organice şi, eventual, psihologice. Deosebiri nu insurmontabile, cum demonstrează acest spectacol excepţional, care este Lear în viziunea originală a lui Andrei Şerban.
Trebuie să spun că, din cauza suprapunerii Festivalului UTE peste Festivalul Naţional, nu am reuşit să văd spectacolul cu ambele distribuţii, ceea ce se va întâmpla abia în ianuarie, când el se reia (de ce atât de târziu?), aşa că mă pot pronunţa, cât cred eu că mă pot, numai asupra celei din seara de 9 noiembrie. Găzduit de Festivalul UTE, spectacolul Teatrului Bulandra (Sala „Toma Caragiu“) este unul cu foarte multe porţi care se deschid, cu un text abreviat, dar cu toate sensurile păstrate, o traducere nouă a textului, aparţinând Ioanei Ieronim, lui Andrei Şerban, Danei Dima. Scenografia lui Dragoş Buhagiar, acesta în plină glorie şi fervoare creatoare, apare închisă la început, pentru a se deschide pe parcurs, creând noi spaţii de joc. Lumea lui Lear este una limitată în momentul când îşi strânge supuşii spre a le comunica hotărârea sa definitivă de a-şi împărţi regatul – de data asta o hartă a României–, celor trei fete ale sale şi, în finalul scenei, numai celor două, Cordelia fiind dezmoştenită. Regele bătrân, sătul de domnie, nu cunoaşte încă lumea, cercul lui fiind unul „strâmt“, în care norocul l-o fi petrecut, vorba poetului, dar din această clipă el devine un rătăcitor prin spaţii şi medii nici măcar bănuite până atunci. Aşa se deschide cortina neagră din spatele hărţii, acum smulsă şi dăruită celor două fiice mai guralive, Goneril şi Regan, şi soţilor lor, Albany şi Cornwall. Şi tot aşa, puţin mai târziu, în furtună, se prăbuşesc pereţii din partea opusă, dezvăluind nişte ruine care seamănă foarte bine şi cu nişte munţi stâncoşi şi fără vegetaţie, pe unde îşi vor purta paşii cei doi bătrâni nebuni, care fac alegerea greşită, Lear şi Gloucester. Scena suferă şi ea transformări care sugerează sosirea lui Lear, însoţit numai de bufonul său şi de Kent travestit (bună idee, dubla travestire), în ţinuturi străine şi sălbatice, unde întâlneşte suferinţa pentru prima oară în viaţă. Spre deosebire de prinţul indian care avea să devină Buddha, lui Lear i se întâmplă asta la sfârşitul vieţii, ceea ce nu-l mai poate ajuta să-şi găsească liniştea evadând din această lume într-una a meditaţiei, că în sărăcie este împins de fiicele sale.
Ca şi altădată, Andrei Şerban a actualizat multe scene, precum şi costumele personajelor. Aşa, în scena declamaţiilor ipocrite despre dragostea pe care i-ar purta-o tatălui lor Goneril şi Regan, acestea rostesc discursuri şi poezii foarte asemănătoare cu cele care se rosteau la emisiunile lui Adrian Păunescu în ­onoarea „Conducătorului“. Orice asemănare cu persoane şi întâmplări reale nu e întâmplătoatre, pare a ne spune regizorul. Cât despre cortina sonoră care cade şi se ridică între declamaţiile ridicole şi mincinoase, aceasta e identică celor ale unor emisiuni de televiziuni comerciale, ca de pildă aceea în care se câştigau bani mulţi (un miliard cred) sau „10 pentru România“. Parodierea prostului gust subliniază prostul gust al celor două fiice, dacă mai era nevoie de o subliniere. Dacă în această scenă de început, când curtenii, îmbrăcaţi ca nişte funcţionari de bancă moderni, ascultă şi aplaudă sau ovaţionează pe ritmuri cu care se manipulează în general masele, cele două interprete, Daniela Nane (Goneril) şi Mihaela Mihăescu (Regan), fac faţă cu brio situaţiei, mai târziu ele vor falsa pe alocuri, fiind mai puţin convingătoare. Cum bine observa cineva, la final, femeile în rol de femei au fost mai slabe decât femeile în rol de bărbaţi. Pentru că nici Cordelia, interpretată de Nicoleta Hâncu, nu e o creaţie care să se reţină. poate şi din cauza rolului destul de rarefiat. Dacă Mariana Mihuţ face o creaţie magnifică, încheiată apoteotic cu o moarte în picioare (mai ţineţi minte piesa atât de frecventată cândva, Copacii mor în picioare?), perechea shakespeariană a lui Lear, Gloucester, cel care îşi izgoneşte fiul cel bun, exact cum face Lear cu Cordelia, este un (o) partener(ă) pe măsură. Valeria Seciu este un Gloucester ramolit, pierdut într-o lume în care nu vede adevărul nici înainte de a i se scoate ochii de către ginerele rău al lui Lear, Cornwall. Cât despre această scenă, recunoaştem o înclinaţie a lui Andrei Şerban spre cruzimea gratuită când Cornwall încearcă să înghită chiar unul dintre ochii scoşi ai lui Gloucester. Tot traseul personajului Gloucester îi prilejuieşte marii actriţe care este Valeria Seciu, din păcate tot mai rar vizibilă pe scenele noastre, o creaţie memorabilă. Spectacolul beneficiază astfel de un cuplu de mari actriţe, în persoana Marianei Mihuţ şi a Valeriei Seciu, ca un memento al unei şcoli actoriceştei extraordinare care a existat în România. O a treia creaţie extraordinară face Dorina Chiriac, în rolul bufonului, demonstrând că şcoala de care vorbeam mai există, dar nu se manifestă decât în anumite cazuri. Prostie: parcă altădată toţi absolvenţii erau geniali!? Cei tineri nu s-au cernut încă, atâta doar. Nici cu Ioana Pavelescu, în rolul bastar­dului Edmund, al lui Gloucester, nu mi-e ruşine. După primul mic şoc, văzând-o pe actriţă în hainele de piele ale lui Edmund de la Naţionalul clujean, din spectacolul lui Tompa Gábor, am asistat la o performanţă actoricească de forţă. Andreea Bibiri, o mare actriţă din generaţia mai nouă, dar nu nouă de tot, reuşeşte o creaţie de neuitat în rolul fiului cuminte şi silitor, cititor de cărţi, al lui Gloucester, Edgar şi se dezlănţuie în faza „nebunul Tom“ a acestuia, după ce trebuie să fugă, în urma intrigilor fratelui său, bastardul Edmund. Se recomandă ea, în final, când îşi omoară demi-fratele, greşit, Edmund, dar nu e decât o scăpare de moment, ea rămâne un Edgar asumat cu talent şi convingere. Aş fi spus acelaşi lucru despre Virginia Mirea, dacă nu ar fi fost oarecum în afara rolului în momentele când era Kent, devenind brusc convingătoare în travestiul într-un străin oarecare. Iuliana Ciugulea şi Ana Ioana Macaria, în rolurile lui Albany şi Cornwall, sunt cât se poate de naturale, cu un plus de relief pentru cea de-a doua, datorită rolului mai complex. Şi pentru că întotdeauna rolul diavolului e mai uşor de jucat şi atrage mai mult pe spectator decât acela al sfântului, desigur păstrând propor­ţiile. Liliana Pană, în rolul lui Oswald, s-a zbuciumat, s-a stropşit, a exagerat cât cuprinde fiecare vorbă şi fiecare mişcare, fiind prea adesea out, ieşind, ca să zic aşa, din terenul de joc şi rămânând acolo.
Nu ştiu dacă regizorul s-a gândit să facă din cuplul Lear–Gloucester perechea suflet-corp, dar finalul, cu morţile celor doi asta arată: Gloucester moare chinuit îngrozitor, fizic, cu ochii scoşi, după ce fusese torturat de Cornwall şi eşuase în încercarea de a se sinucide aruncându-se de pe o stâncă de la Dover, păcălit chiar de fiul cel bun, regăsit, în persoana Andreei Bibiri, în timp ce suferinţele lui Lear sunt strict de natură psihică, moartea Cordeliei adăugându-se dublu dureros nedreptăţii pe care îşi dădea seama că i-a făcut-o. E poate şi ideea despre monarh ca expresie a voinţei divine, chiar emanaţie a divinităţii. Dacă tot am ajuns la divinitate, să observ că Shakespeare se adresează aici, în Lear, ca şi în alte piese de altfel, zeilor, cu invocaţia specifică tragediei antice „o, zei etc. etc.“, semn că, deşi aflat în plin creştinism, fie şi anglican, Marele Will chiar se vedea mare, în competiţie cu tragedia antică, unde această adresare era la locul ei. Nu că la el n-ar fi. Era un reflex întârziat, rămas de la artistul medieval, acela de a se măsura numai cu anticii. Ajutat şi de timp, dar şi de geniul său, Shakespeare chiar a reuşit să-i învingă. Cu sau fără ajutorul zeilor, de atâtea ori invocaţi şi în Lear. Cât despre Andrei Şerban nu ştiu dacă el a fost sau este în competiţie cu Shakespeare, dar spectacolul său revoluţionează viziunea asupra operei acestuia şi l-aş pune alături de Vánia Bácsi de la Cluj, o capodoperă, deşi ele par să nu aibă nimic comun. Poate doar faptul de a mişca actorii pe scene ample care închipuie lumea... Dincolo, în Unchiul Vania, toată mutarea aceea de pe o scenă pe alta, din stal în lojă şi până la balcon, şi apoi în catacombele inverse ale maşiniştilor, semnifica încercarea de a evada dintr-o lume în care eroii erau închişi, în timp ce, aici, tot despre spaţiu este vorba, atâta doar că eroul tragic se găseşte în situaţia de a explora fără voie spaţii altădată necunoscute lui. Raportul lui Andrei Şerban cu spaţiul îi defineşte foarte bine arta, cel puţin atâta cât o cunosc eu, dacă ne gândim şi la periplul prin subteranele Supra-Naţionalului din Bucureşti, cândva, de mult, la Trilogia antică.

Distribuţia serii de 9 noiembrie 2008: Mariana Mihuţ (Lear), Valeria Seciu (Gloucester), Ioana Pavelescu (Edmund), Andreea Bibiri (Edgar), Daniela Nane (Goneril), Mihaela Mihăescu (Regan), Nicoleta Hâncu (Cordelia), Iuliana Ciugulea (Albany), Virginia Mirea (Kent), Dorina Chiriac (Bufonul), Ana Ioana Macaria (Cornwall), Liliana Pană (Oswald), Lia Bugnar (Regele Franţei, Doctorul), Cristina Casian (Regele Burgundiei, Nătărăul, Soldatul loial), Ana Covalciuc (Un domn în furtună), Anca Constantin (Curan), Gabriela Curpăn (Bătrânul, Căpitanul). Decor: Dragoş Buhagiar. Costume: Lia Manţoc. Secvenţe muzicale: John Cage, Schubert, Şostakovici, Ravi Shankar, raga indiană, tobe africane, gamelane balineze.