Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

George BANU către Andrei ŞERBAN

Dragă Andrei,

După Lear, am văzut la Paris Othello şi Poveste de iarnă. Ce am descoperit din această coincidenţă a fost revelaţia unui motiv: catastrofa pe care o produce nerecunoaşterea „binelui“de lângă sine. La tine, Cordelia e un înger, un înger imaculat pe care Lear nu-l recunoaşte, Desdemona, în spectacolul lui Vignier, e o femeie adevărată care s-ar fi putut culca cu oricine, dar care nu o face, şi de aceea suferă fără de seamăn când Othello îi strigă în faţă: „Cine eşti tu?“. Hermiona, din Poveste de iarnă, e şi ea sancţionată din eroare… Toate trei au aceeaşi soartă. Shakespeare vorbeşte despre asta, despre voalul care uneori se coboară pe ochii omului şi care-l duce inevitabil spre tragedie. Dar tot acelaşi voal permite şi „monştrilor“ să înşele… Richard, Iago, Goneril, Regan. Iată întrebarea tragică: cum să nu te înşeli privindu-ţi aproapele? Ieri seară ieşeam de la Odéon, la Paris, tot atât de trist ca după Lear-ul tău de la Bulandra… Câtă durere din necunoaştere!
Lear-ul tău mi s-a părut a fi un „clavecin bine temperat“ cum ar spune Bach. E în glasul Marianei, mai ales la sfârşit, o pace paradiziacă, dincolo de bine şi de rău. E ce am resimiţit auzind-o pe ea şi privind-o pe Dorina Chiriac, care m-a făcut să mă gândesc tot timpul la Gelsomina lui Fellini şi atunci când se distra cu o graţie infinită, şi atunci când rămăsese acolo, moartă sub ochii noştri. De fiecare dată mă mişcau sunetele acelui murmur tragic care e semnul cel mai „just“ – cuvânt drag lui Brook! – al expresiei durerii. Un clavecin, nu un pian! O şoaptă, nu un strigăt.
Soluţia pe care ai găsit-o cu Dragoş Buhagiar ne invită pe noi, spectatorii, să ne privim faţă în faţă, să verificăm în tăcerea sau privirea celui situat pe „malul celălalt“ cum primeşte tragedia. Spectatorul de vis-à-vis e oglinda noastră. Dar după ce îl părăsim, ne întoarcem ochii la dreapta sau la stânga şi descoperim, astfel, când deşertul cu dune, peisaj dincolo de timp şi istorie, când ruinele ce amintesc parcă The Twins new-yorkeze după 11 septembrie şi ne proiectează în plină catastrofă modernă, în inima propriei noastre istorii. Între ele, spaţiul de joc, arena unde fiinţele se sfâşie şi distrug. Şi de aceea, poate mai mult ca oricând, acest Lear „temperat“ devine la tine un Lear cu adevărat cosmic şi, din când în când, liric, graţie acelui Schubert care-l acompaniază „şoptit“. Muzica ne duce dincolo de cuvinte, le prelungeşte şi le face să reverbereze în noi. „Să spun ce simţim şi nu ce se cuvine!“, cuvinte din Lear cum în Othello am auzit o frază la fel de grea de sens: „oamenii ar trebui să fie ceea ce par!“. Şi câte altele: „Eu nu mai am chef să joc rolul ăsta / E greu să joci rolul nebunului, când ai în faţă durerea adevărată“. Iată teatrul destrămat din întâlnirea cu tragedia vieţii!
Ca să nu mă întind, căci sunt multe de spus, aş vrea să-ţi mărturisesc cât mi-au plăcut costumele Liei Manţoc, nici decorative, nici seci. Ele se înscriu admirabil şi în decorul lui Dragoş, şi în spiritul spectacolului tău. Adevărate crochiuri plastice şi însemne identitare.
„Temperând“ vorbele, tu mi-ai permis să-l aud pe Shakespeare din intimitatea cea mai apropiată. Pentru că se „retrage“, spectacolul tău face să „răsune“ mai mult ca oricând textul în noi, şi ecoul lui îl port cu mine şi în această dimineaţă când îţi scriu. „Trageţi cortinele, eu mă retrag“. Putem trăi o viaţă cu Shakespeare.

Te îmbrăţişez,
Biţă

P.S. Traducerea, excepţională. Nici abuziv modernă, dar nici prăfuită. De azi şi de atunci…