Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Întrebări fără replici” de Adrian Mihalache

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu s-a aflat, în anul 2010, sub semnul întrebării. Nu pentru că dificultăţile economice i-ar fi putut compromite desfăşurarea sau diminua strălucirea, căci e nevoie de mult mai mult decât de o criză pentru a stăvili entuziasmul, energia şi abilitatea lui Constantin Chiriac şi ale echipei sale. Semnul întrebării – „semnul şarpelui“ – a fost tema generală de reflecţie, care a ordonat reprezentaţiile şi a inspirat discuţiile. Spectacolul mult aşteptat al lui Peter Brook, Warum Warum, a dat tonul întrebărilor.

Deşi minimalist, cu o singură interpretă, Miriam Goldschmidt, şi aproape fără decor, acest „studio teatral“ este mult mai consistent decât alte experimente ale maestrului, „cu doi negri, puţin nisip şi o cană de apă“, cum spun amatorii de împunsături.

Este o meditaţie asupra teatrului, bine articulată, ritmată, închegată. Demersul este asemănător cu cel al lui George Banu, din piesa Uitarea, deosebirea fiind că, în ultimul caz, textul este original, în timp ce, la Brook, avem de-a face cu un colaj realizat de regizor şi de Marie-Hélène Estienne din scrieri de şi despre teatru ale lui Artaud, Gordon Craig, Dullin, Meyerhold, Motokyio şi, evident, Shakespeare. Schema organizatoare este dată de o parabolă a lui Brook, conform căreia Dumnezeu, în a şaptea zi a Genezei, când, în timp ce se odihnea, a văzut că lumea creată este cam plicticoasă, a poruncit „Să fie teatru!“. Ca orice regizor atotputernic, şi Atotputernicul a avut probleme cu alcătuirea distribuţiei, fiecare creatură-actor dorindu-şi un rol principal. Ca să rezolve lucrurile în mod echitabil, a împărţit bileţele cu câte două cuvinte, lui Brook revenindu-i „De ce?“, întrebare pe care regizorul o dezvoltă în spectacol. Textele alese sunt interesante, poetice, cu puternic impact ideatic, dar parcurgerea lor cursivă nu lasă memoriei timp de înregistrare şi minţii răgaz de reflecţie. Se meditează elegiac despre caracterul trecător al artei teatrale, se evocă strălucirea efemeră a unor actori celebri. Un element parateatral subliniază, cu haz involuntar, ultimul aspect. Se vorbeşte despre Edouard De Max, dar, în traducerea proiectată pe ecran, marele actor originar din România, societar al Comediei Franceze, este confundat cu regizorul Max Reinhardt. La „secţiunea de aur“ a spectacolului se prezintă moduri de intrare şi de ieşire în şi din scenă, folosindu-se, în acest scop, un cadru metalic, ca o poartă de fotbal. Totul riscă să aibă aerul de simpozion cultural, dar interpretarea inspirată a actriţei asigură dimensiunea teatrală. Se simte faptul că textele nu au fost doar memorate pentru a fi redate, ci au trecut prin gândirea creatoare, prin sensibilitatea şi experienţa excelentei Miriam Goldschmidt.

Ea este acompaniată de Francesco Agnello la un instrument bizar, asemănător unui lighean dublu, cu protuberanţe sferice, numit hang. Teatrul care se priveşte pe sine în oglindă riscă să îndepărteze pe cei care continuă să creadă că teatrul ar trebui să oglindească lumea. Autoreferenţialitatea este, însă, pe gustul celor care nu fac diferenţa dintre artă şi viaţă, respectiv pe gustul criticilor.

 

(…)