Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Întâlnirile Internaţionale de la Cluj- Napoca – ediţia a III-a: Gábor Tompa: „Este extrem de greu să intri în universul acestor texte“, interviu de Roxana Croitoru

Întâlnirile Internaţionale de la Cluj- Napoca – ediţia a III-a: Gábor Tompa: „Este extrem de greu să intri în universul acestor texte“, interviu de Roxana Croitoru

Roxana CROITORU: Puneţi în scenă Texte regăsite, cele trei piese scurte ale unuia dintre cei mai interesanţi regizori români – Aureliu Manea considerat „vizionarul“ generaţiei sale. Ce v-a atras la aceste piese?

GÁBOR Tompa: Fac parte dintre cei care au avut privilegiul să vadă câteva spectacole de Aureliu Manea. Cred că am văzut zece, şi toate m-au fascinat: Arden din Kent de la Ploieşti, Phedra de la Sibiu, Medeea de la Turda, Aceşti nebuni făţarnici şi Titanic vals de la Teatrul Maghiar din Cluj. Profesorii pe care i-am avut la Institutul de Teatru din Bucureşti, ca şi cei pe care i-am cunoscut – Gina Ionescu, Radu Penciulescu, George Banu ş.a. –, vorbeau de el. I-am citit acea carte de excepţie, Spectacole imaginare, şi de câte ori îi recitesc textele sau iau în mână Texte regăsite sunt cu adevărat copleşit, pentru că îmi dau seama de talentul, de geniul lui. Nu trebuie să ne temem de cuvinte; să spunem lucrurilor pe nume: el a fost genial. De la primul contact cu textul lui Manea se simte această relaţie absolut paranormală cu forma, care este teatrul. Spun paranormală, dar aş putea spune şi biologică, pentru că el este asemenea unui pictor vizionar sau a unui compozitor ca Mozart, care nu trebuie să-şi explice ideile, pentru că le vede.

Aşa cum spunea Lévy Bruhl, viziunea înseamnă să ai libertatea divină de a nu te gândi la lucrul propriu-zis, pentru că îl vezi. Aceste viziuni sunt ale lui Manea, sunt imaginile proiecţiilor personalităţii sale, cu care el este într-o relaţie de simbioză biologică. Puterea lui poetică de aici vine. Frumuseţea şi dificultatea acestor texte constă în faptul că nu seamănă cu nimic, că nu au o logică convenţională, pe care noi am putea să ne bazăm. Logica lor este autonomă, iar noi nu ar trebui să o transformăm şi să o traducem într-o altă logică, proprie înţelegerii noastre. Piesele lui trebuie luate ca atare: ca nişte viziuni extraordinare, care – de fapt – nu vorbesc despre un singur obiect, ci vorbesc despre un eu, dar şi despre un univers. În acest eu e cuprins întreg universul.

R.C.: Criticul George Banu spunea, într-una dintre cronicile sale, că „Hărţuit de teme fundamentale – moartea, dragostea, teroarea – universul său e obsesiv şi, totodată, exprimabil doar prin teatru.“

G.T.: Sigur că da. Moartea şi dragostea: dragostea e prezentă prin lipsa ei, printr-o dorinţă febrilă, iar moartea este una dintre principalele teme sau motive care revin în cele trei texte. Dincolo de acestea mai există, ca în tragediile antice, unele motive. Ca, de exemplu, motivul mamă–fiu, în sensul oedipian al cuvântului, dar şi într-un fel freudian, în care mama este atât mamă, cât şi logodnică, şi moartea. O mamă care vrea cu orice preţ şi prin orice mijloace să-şi păstreze fiul. Este vorba despre această dictatură a dragostei, care există în piese şi care exprimă, probabil, cele mai adânci aspiraţii ale autorului. Eu cred că toată cartea lui Manea este pătrunsă de acest motiv, de această mare sete de dragoste. O sete pe care o avem şi noi, resimţind-o în noi, cu mare amploare şi forţă, când citim aceste texte, care vorbesc despre una dintre cele mai importante şi acute probleme ale existenţei umane. Cel puţin de la apariţia creştinismului repetăm mereu această lecţie: ne amintim mereu că avem nevoie să dăruim iubire, dar nu prea o punem în practică.

R.C.: Datorită acestei unice capacităţi de a vizualiza, spectacolele lui Manea aveau o aură de mister; misterul şi magia pe care el le evocă în cartea sa Energiile spectacolului şi pe care trebuie să o aibă un spectacol; pentru că numai aşa spectatorul ajunge la catharsis: dacă trăieşte această lume magică. Credeţi că aceste texte vor atinge aşteptările spectatorilor de astăzi?

G.T.: E foarte greu de spus. Este extrem de greu să intri în universul acestor texte şi să le descifrezi, cu raţiunea pe care vrem s-o aplicăm, atunci când vrem să înţelegem. Cred că textele lui Manea – şi, bineînţeles, şi piesele lui – trebuie privite ca nişte texte ale unor profeţi. Profeţii n-au fost întotdeauna înţeleşi de contemporanii lor. Ei au fost trimişi de Dumnezeu şi uneori au produs scandaluri. Gândiţi-vă la Isaiia, care la un moment dat – exact în cele mai dificile momente ale istoriei poporului evreu: cei optzeci de ani de exil în Egipt – a vorbit poporului, iar atunci când cuvintele lui nu au avut destulă putere de convingere, s-a dezbrăcat în faţa oamenilor şi le-a arătat fundul gol. Prezicerile profeţilor din Biblie sunt viziuni. Cartea Apocalipsei nu este neapărat o carte care conţine nişte texte logice. Textele lui Manea trec dincolo de raţiune, pentru că aceste texte încearcă să zguduie omenirea pe un alt plan: cel al emoţiilor şi, poate, al visceralului. Pentru că suntem în teatru. În această dramaturgie a profeţilor existau figuri asemănătoare unor actori. Poate că erau chiar strămoşii actorilor, fiind învestiţi de Dumnezeu să facă ceea ce făceau. Nişte lucruri care par scandaloase uneori, dar care se întâmplă şi pe scenă.

Aceste scandaluri se pot întâmpla. Pe scenă nu există tabuuri, tocmai pentru ca ele să nu se întâmple în viaţă.

A consemnat Roxana Croitoru