Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Ispita Cioran“ de Sorin Alexandrescu

„Ispita Cioran“ de Sorin Alexandrescu

 

I. Preliminarii

Titlul spectacolului trimite la cartea lui Cioran, citată în scenariu, La tentation d’exister. Conform unui prim sens al tentaţiei, Gavriil Pinte „încearcă“ scrierea unei biografii poetice; într‑un al doilea, Cioran este cel care‑l încearcă, îl „ispiteşte“ pe autorul scenariului şi al spectacolului, iar într‑un al treilea sens, „Cioran văzut de Gavriil Pinte“ ne ispiteşte, ne încearcă pe noi. Ispititorul trece neîncetat din poziţia de subiect în cea de obiect, şi invers. Ce altceva este de altfel opera însăşi a lui Cioran decât istoria ispitirei sale de către un esprit malin – ca să‑l cităm pe Descartes şi să nu folosim un alt nume – oferindu‑i să creadă în diverse valori şi credinţe dar pe care Cioran, acest nou Sfânt Anton, nu încetează să le exorcizeze, halucinat ca un Hieronymus Bosch al aforismelor? Scenariul abundă astfel în mărturisiri ale voinţei şi totdată ale incapacităţii sale de a crede până la capăt în ceva.

Scenariul este constituit din aforisme culese din cărţile şi corespondenţa lui Cioran. Oricare dintre acestea sună ca morala unei fabule nepovestite, a narării unor fapte nedezvăluite. De fapt fabulă ar fi putut fi oricare „ispitire“ din viaţa lui Cioran, tentaţiile politice, naţionale, culturale sau personale cărora le‑a dat uneori curs dar pe care finalmente le‑a refuzat. Gavriil Pinte a vrut să‑i scrie nu o biografie propriu zisă ci una „poetică“ pentru că a înţeles un fapt fundamental: viaţa lui Cioran este ţesută nu din evenimente reale, ci numai din unele posibile, dar neavenite.

Primul merit al spectacolului, pe care ţin să-l subliniez imediat, este că demonstrează că un spectacol aparent „inactual“ poate deveni un mare succes. De ce să mai vorbim atunci de „actualitate“? Al doilea merit: Ispita Cioran ...transformă aforismele autorului – risipite în atâtea cărţi – în versurile unei tragedii: prin simplă grupare tematică, ele devin actele acesteia. Descoperim astfel în Cioran pe unul dintre marii poeţi tragici ai lumii, un Sofocle al modernităţii: acelaşi destin absurd, aceeaşi durere infinită, lipsesc doar naraţiunea care s‑o justifice şi rolurile memorabil înscrise într‑o intrigă, ca şi cum doar Oedip orb ar fi supravieţuit, şi noi, corul, amplificând o durere cu atât mai mult cu cât ea ne este mai misterioasă, mai nemotivată imediat.

Scenariul, întărit de regie, reconstituie una sau mai multe „fabule“ prin punerea lor în perspectivă, adică prin transportarea lor concretă în spaţiul în care a trăit iniţial Cioran: un tramvai îi duce pe spectatori de la marginea Sibiului la Răşinari, şi înapoi. Numai că tramvaiul are toate indicaţiile în limba franceză, este populat de ciudate manechine, iar în diversele lui staţii ne aşteaptă călători şi mai stranii, vociferând şi arătându‑ne obiecte incomprehensibile, dar ameninţătoare.

Tramvaiul este deci, pe de‑o parte, referenţial, căci ne oferă priveliştea spaţiului fizic actual, traversat în cursul spectacolului, şi care a fost odată cel în care s‑a mişcat Cioran; prin aceasta, spaţiul parizian al lui Cioran devine –în timpul spectacolului  inactual. Dar şi invers: când Cioran vorbeşte cu Simone Boué, Parisul lor transformă în inactual exact spaţiul în care se află actorii respectivi, şi noi. Pe de altă parte, acelaşi tramvai nu este referenţial, ci simbolic, pentru că trimite la biografia şi opera lui Cioran în genere, independent de orice spaţiu concret. Altfel spus, Cioran este şi nu este cu noi în tramvai şi, noi înşine, suntem şi nu suntem în acelaşi spaţiu cu Cioran. Mai mult, actorul Cioran afişează regulat timpul real al momentului respectiv din spectacol, diferit în funcţie de ora începerii, dar irelevant pentru scenariu, în principiu ne varietur. Timpul biografic şi cel textual, timpul scenariului şi cel al spectacolului: suntem prinşi, noi spectatorii, în careul temporal în care a trăit, închis toată viaţa, Cioran.

Această dublă ancorare fragilă în spaţiu şi în timp a spectacolului subliniază atât unicitatea, pierderea lui iremediabilă în timp , cât şi supravieţuirea lui, ca şi a lui Cioran însuşi, într‑un atemporal vecin cu eternitatea. (...)

 

Foto: Dragoş Spiţeru