Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Agitatorul din Sildavia” de Zomir DIMOVICI

„Agitatorul din Sildavia” de Zomir DIMOVICI

Undeva, în Paris, trecând pe sub o boltă de la Promenade Plantée, bine ascunsă vederii, şi depăşind discret câţiva SDF (sans domicile fixe – fără domiciliu fix, adică), brusc îmi apare în faţa ochilor vitrina librăriei unde-şi află locul Casa Europei şi a Orientului. Căutam acest loc, incitat fiind de ceea ce auzisem despre cei de aici. Dincolo de această denumirea bombastic-francofonă, am descoperit un om – Dominique Dolmieu, directorul instituţiei – care se încăpăţânează să reziste pe baricadele promovării, în lumea „bobo“ pariziană, a universului dramaturgic est-european, sau „Oriental“ (cum e descris, concis şi exhaustiv, pe firmament). Am intrat... Afară, continua placid o ploaie măruntă. Mi-am scuturat basca cumpărată cu vreun an în urmă, undeva, într-o localitate uitată de lume din Pirinei, am dat bună ziua şi, după prezentările de rigoare, am început să torn, asemeni ploii lăsată în stradă, întrebări, în serii mici şi dese. Prima din suita firească – zic eu – a fost cea legată de identitatea locului şi a diriguitorului acestuia. Cu o voce molcomă şi un aer gorkian, Dominique Dolmieu şi-a început povestea:

Începuturile...

M-a interesat teatrul, încă din 1989. A fost mai degrabă o curiozitate. În momentul în care am intrat în viaţa activă, s-a întâmplat să cadă Zidul Berlinului. Dincolo de zid, m-a interesat, la început, Albania. Tocmai terminasem cursurile de regie şi aveam un proiect pentru finalul stagiului. Stabilisem iniţial ceva legat de Minunata lume nouă de Aldous Huxley; apoi am început să mă interesez de Ismail Kadare, şi l-am descoperit pe Omer Kalechi – un pictor extraordinar, un om extraordinar… Toată lumea îmi spunea să nu mă duc acolo, aşa că... mi-am făcut paşaportul, şi gata: am plecat. Asta era în decembrie 1991, când lucrurile erau încă fierbinţi. M-am întors cu o traducere, iar apoi am încercat sa realizez alte traduceri. S-a dovedit dificil, iar publicarea lor – de asemenea: tuturor le părea bizar ceea ce făceam. Era, în acelaşi timp, o mare curiozitate – atât în rândul publicului, cât şi al oamenilor din domeniu –, dar şi un blocaj – pe partea instituţională teatrală franceză, care e, în mare parte, rasistă. Nu e un rasism xenofob, virulent, de extremă dreaptă. Se manifestă mai mult ca un sentiment de superioritate faţă de ţările din Est. Există un „sovietism“ din care se iese greu, iar în lumea teatrală franceză el se traduce printr-un imobilism, un conformism, un instituţionalism, un colonialism – alegeţi orice termen vă convine! Suntem o colonie nord-americană; altfel, am fi fost una sovietică! [râde]

Scopul…

Raţiunea noastră de a exista este promovarea textelor şi invitarea artiştilor la întâlniri; e drept că azi facem mai puţin, pentru că nu prea sunt bani, dar înainte trimiteam oameni la festivaluri, pentru a găsi oportunităţi şi legături. Facem ateliere, tot felul de lucruri… De exemplu, punem la dispoziţie o sală pentru companii care lucrează pe text, pe proiecte europene. Nu prea mai facem proiecte mari... Cel mai adesea sunt schimburi de genul „te invit la mine în teatru, dar şi tu mă inviţi la tine”.

Noi...

Teatrul Naţional al Sildaviei este doar compania. Cum funcţionează compania, în sine? Din capul locului, plecând de la denumire, Sildavia nu e decât un nume: ţara nu există, în realitate. Asta împiedică existenţa unei noţiuni de instituţie în sine. Şi cum aceasta ţară nu există, cu atât mai mult nu există nici un caracter naţional al companiei. Altfel, ea funcţionează în mod convenţional, are un sediu în care se fac repetiţii şi, pe de altă parte, are o editură. De exemplu, la fiecare lansare a unei cărţi, există o sesiune de lectură. Sunt companii pe care le invităm, sunt şi lecturile pe care le facem noi înşine. Avem o mare experienţă privind dramaturgia Europei de Est: am avut un deceniu de dramaturgie albaneză (de acolo am început, în anii ’90), iar acum suntem în plin deceniu macedonean, care are un teatru uimitor şi exploziv: Stefanovski, Mircevska, Andulovski, iar înainte Plevnesh. Avem un spaţiu unde se pot face repetiţii: o sală polivalentă, căreia i-am spus Bunkerul Malroff-Vilarski, după doi „bunici“ ai Teatrului Naţional al Sildaviei, Andrei Malroff şi Dejan Vilarski. Bunkerul este un pic imaginea Albaniei, a Europei de Est. E ca o cavernă. E un loc, cu siguranţă, al rezistenţei politice şi economice.

Eu…

Cine sunt eu? Sunt un agitator, un făcător de belele! [râde] Iată, încă: un aventurier al dramaturgiei... [râde iar]... europene. Şi aventura continuă. [râzând]

Insha’Allah!

Ei...

În Balcani, chiar de la începutul anilor ‘90, poţi găsi peste tot un teatru absolut pasionant. În România, Saviana Stănescu, Cărbunariu, acum Michailov – nu amintesc acum şi alte nume; pentru aceasta, îmi cer iertare –, au ceva în comun cu Saiko din Croaţia, Serbianovici şi Marcovici din Serbia sau Nezira din Kosovo. Toţi Balcanii de Nord au un teatru foarte violent, crud, direct: o nouă viziune a realismului, ca să-i spun aşa. În România sunt mari maeştri, cum ar fi Vişniec, care, deşi a căpătat cetăţenie franceză, n-a pierdut nimic din ceea ce e el ca român, din fericire. În Caucaz, în Ţările Baltice, la polonezi, în Transnistria, în Ciprul de Nord, deşi sunt situaţii complet diferite, există totuşi o vitalitate care este prezentă. Sunt poveşti care interesează Occidentul, pentru că noi avem aici o utopie a consumului, a capitalului etc., dar în Est este vorba despre altă utopie. Există această barieră între Orient şi Occident, care-i enervează enorm pe sloveni, spre exemplu, dar care îi face să râdă cu poftă pe baltici. Sunt, de asemenea, diferite regiuni, cum e Caucazul, unde puţin câte puţin se schimbă ceva, se construieşte cu grijă – cum se întâmplă în Georgia. Această trezire este însă dură, pentru că în Rusia, chiar şi în Azerbaidjan sau Armenia, nu e uşor să ai informaţii, să poţi întreţine relaţii. Informaţia sunt banii. E suficient să ne gândim la oamenii de afaceri din domeniu şi la artiştii care sunt dispuşi la mondenităţi, la discuţii pe culoare, pentru a obţine favoruri. Eu nu sunt prea talentat la astea. Eu prefer să lucrez pe principiul calităţii în sine şi propun spre susţinere doar ceea ce consider cu adevărat valoros.

Avem multe propuneri legate de România. Vom profita de primul moment pentru a face un eveniment românesc. După părerea mea, în Bucureşti sunt deja oameni care fac ceea ce facem noi aici, care sunt interesaţi de texte şi pe care noi dorim să-i cooptăm; vrem să lucrăm împreună, pentru găsirea de noi piese, pentru publicarea lor, pentru dezvoltarea unei baze de date, concertate apoi cu alte baze de date, similare. Evident, şi pentru găsirea de resurse pentru a plăti autorii şi traducătorii.

Ar mai fi un alt aspect: cel al găsirii unei modalităţi de circulaţie a textelor, ţinând cont de faptul că tipărirea pe suport de hârtie devine din ce în ce mai costisitoare. Asta presupune un soi de pragmatism în raport cu „tipărirea” electronică, pentru că o carte tipărită o poţi împrumuta, o poţi aşeza într-o bibliotecă publică, o poţi integra într-un schimb fizic. Cartea electronică, care nu e încă îndeajuns răspândită, are de asemenea potenţialul ei de viitor: ai posibilitatea de a o citi oricând, inclusiv pe telefonul portabil.

 

(…)