Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

“Ei, clovnii” de Philippe Azoulay şi Francis Albiero

“Ei, clovnii” de Philippe Azoulay şi Francis Albiero

Pe 7 februarie 2012, Centrul Cultural „André Malraux“ (Scène Nationale de Vandoeuvre, Franţa) a prezentat Conferinţa clovnilor – o încercare originală, dat fiind că subiectul a fost tratat „la propriu şi la figurat“, de a risipi confuzia care domneşte în jurul Clovnului, de a afla răspuns la întrebarea despre locul acestuia în secolul XXI. Textul de mai jos reprezintă partitura întâlnirii de-a lungul căreia Philippe Azoulay şi Francis Albiero (clovnul Champion) s-au completat, s-au contrazis, s-au luat peste picior, fiecare apărând cu propriile-i arme arta clovneriei. Prezenţa lui Champion a dat relieful necesar unei astfel de „conferinţe“, căci, fireşte, arta clovnului nu poate fi nici povestită, nici rezumată, ci doar trăită. El a participat la „scriitură“, ilustrând-o cu ghiduşiile sale, după cum cititorul lesne îşi va putea imagina. Când ne-a încredinţat spre publicare acest text, Philippe Azoulay, vechi membru în Trio Macloma (35 de ani, dintre care 10 la Cirque du Soleil) ne-a rugat să amintim că Teatrul Franco-Român şi Compania Les Macloma au pus în scenă, în anul 1994, piesa lui Matei Vişniec Angajare de clovn la Théâtre du Rond-Point Paris, în regia lui Alexandru Tocilescu. (Redacţia)

 

Bună ziua,

Astăzi e un moment puţin mai special, pentru că, aşa cred, e prima oară când clovnii, în fine, vreau să spun când nişte clovni iau cuvântul.

Fiţi pe pace, nu vom omite să vă dăm înapoi cuvântul, întrucât flecăreala nu-I e proprie clovnului, cum nu e nici emiterea de opinii, de reflecţii profunde, de evaluări ale situaţiei, nici analiza comportamentelor, nici măcar rapoartele de activitate sau proiectarea în viitor.

Aşa că despre ce adevăr putem să discutăm şi ce confuzie putem încerca să lămurim...

Pentru început, să ne îndreptăm atenţia asupra felului în care folosim cu toţii cuvântul clovn:

 

Gling,

Încetează să faci pe clovnul

Acest ministru e un clovn

Acest guvern nu e decât o adunătură de clovni

Nu te afli acolo ca să faci pe clovnul

Ăsta nu e decât un Clovn ticălos

Domnule, sunteţi un clovn trist

Etc…

 

Negreşit, veţi fi de acord cu noi, e un pic enervant pentru noi ăştia...

Pentru că, desigur, am prefera:

 

Gling,

Ce Clovn, o să-mi amintesc de el toată viaţa

E un mare clovn, nu vorbeşte

Clovnul acesta m-a făcut să mă prăpădesc de râs

Acest clovn m-a făcut să plâng

Clovnul nu o să moară niciodată

Când o să fiu mare, o să mă fac Clovn

Când e vremea Clovnilor?

Etc…

 

Aşadar, de ce se foloseşte numele nostru nobil pentru a defini ceea ce este urât, prost, neatractiv şi demn de dispreţ... Ziceţi că trebuie să staţi putin să vedeţi?... hm, nu ştiţi, vă lăsaţi capul în jos, văd prea bine, nu ştiţi ce să răspundeţi, aproape că vă e ruşine.

Totuşi, şi dumneavoastră, ca şi noi, într-o bună zi, fără îndoială, la circ sau într-un spectacol, aţi fost prinşi în mrejele Clovnilor, şi, aşa cum spun anglo-saxonii, v-aţi trezit că „fall in love“, v-aţi îndrăgostit de Clovni.

Această dragoste fulgerătoare v-a lovit pe unii dintre dumneavostră încă de mici, în copilărie, şi pe cei mai precoce încă din fragedă copilărie. Nu ar trebui să vedeţi în asta o dovadă cum că Clovnul prosteşte, ci dimpotrivă, o dovadă a inteligenţei tinerilor spectatori. Fiindcă, iată, acest lucru devoalează astfel o gravă confuzie care pricinuieşte neliniştile profesiei noastre, care ne provoacă nouă, Clovnilor, coşmarurile cele mai îngrozitoare, depresiile cele mai insuportabile, tentative de sinucidere, violenţe incontrolabile care pot ajunge până la crimă…

Doamnelor şi domnilor, dragă audienţă, vă vom spune o dată pentru totdeauna, pentru a nu mai trebui să mai revenim la asta ori să mai căutăm în asta vreun sens sau vreo soluţie:

 

Gling:

Clovnii nu sunt făcuţi pentru copii! (toţi)

Copiii provoacă urticarie Clovnilor (unul singur)

 

Pentru că trebuie să ştiţi că nu Clovnul îi face să râdă pe copii (mai ales atunci când ei sunt în grup), ci copiii sunt cei care râd de Clovn.

Copiii râd de multe lucruri atunci când li se spune să o facă, aşa că ei râd de marionete, de baloanele care se sparg, de bunicul care face feţe-feţe la sfârşitul mesei de prânz. Copiii strigă atunci când li se spune să strige după lupul cel rău care se ascunde, ei cântă atunci când li se spune să cânte, dar atunci când sunt singuri, aşezaţi între părinţii lor, în întunericul sălii, care este un pic înfricoşător, ei sunt spectatori ca toţi ceilalţi, nişte spectatori care trebuie surprinşi şi seduşi.

Îmi amintesc de un Clovn, eram tânăr, m-am dus la circ, un grand cirque, cum se spunea pe atunci, Pinder, Amar şi Jean Richard... era un spectacol de seară şi nu un matineu, când spectacolele sunt întotdeauna trunchiate, reduse la unul sau două numere şi un pic neglijente. Nu, era seară, noapte, eram înconjurat de oameni mari, în obscuritate, şi pe pistă a sosit el, Clovnul, îmi aduc încă aminte de nuanţele maronii ale costumului lui, era îmbrăcat în gioarse, şi s-a lansat pe sârma de oţel, era minunat, amuzant şi patetic, era Rodolphe Zavatta ...

Fiindcă marii Clovni, la fel ca poeţii, imprimă în sufletul nostru amintirea lor.

(Muzică)

Dar nu trebuie să credem că putem să-i întâlnim numai la circ, Clovnul e un personaj foarte neconvenţional, pentru că e original şi unic, în imposibilitate de a se imagina în tipare în care el nu ar fi şi autorul şi vedeta.

Clovnul este regele squat*-ului.

Acesta este motivul pentru care acest botez al râsului pe care l-am menţionat adineauri probabil că l-aţi simţit într-o sală obscură în faţa lui Charlot, Laurel şi Hardy (Stan şi Bran), Buster Keaton sau Harry Langdon, aceşti sublimi actori ai tăcerii, aceşti somnambuli care şi-au perindat pe ecranele noastre glumele şi piruetele, situaţiile caraghioase sau poetice, au defilat sub ochii uimiţi ai bunicilor noştri, ai părinţilor noştri, chiar şi ai noştri, şi prin intermediul înregistrărilor video, sub cei ai copiilor noştri. Pentru că da, trebuie să mărturisim, erau nişte Clovni.

Nu aveau nasul roşu, dar silueta lor, pantofii lor, pantalonii lor prea largi ţinuţi doar de o sforicică, bastonul sau pălăriile lor, costumaşelor strânse pe corp erau deja „bulendre“ de Clovn.

Gesturile lor pricepute, expresia corpului lor în mers şi caricaturi, burţile lor umflate sau picioarele lor lungi, acrobaţiile lor şi virtuozitatea lor în dans, mimă, şi în priceperea de a da o floare sau o palmă. Era vocabularul Clovnilor.

Ca toţi Clovnii, au ştiut să dea şi să primească un şut în fund, să ofteze din tot corpul începând de la genunchi şi să plângă cu picioarele lor atunci când merg ...

 

Gling,

Demonstraţie ... Da, am spus, „plâng cu picioarele lor atunci când merg“, să mergem mai departe...

 

Vai! Prolifica filieră cinematografică a secat odată cu apariţia filmului sonor. Clovnul nu prea se acomodează la realism, nu-l interesează să dea iluzia adevărului. Puţin câte puţin, el a părăsit ecranele noastre alb-negru, înlocuit fiind de actori comici prea guralivi ca să rămână universali.

Nu apariţia anunţată a cinematografului tridimensional îi va restitui spaţiul pierdut...

 

Ce mai faceţi? Ei bine, fac pe Clovnul în 3D.

 

Cam asta e ceea ce aş spune...

Televiziunea are acelaşi defect, niciun fel de magie senzaţională, prea cotidiană, prea banală ca să reţină Clovnii blocaţi în această casetă de imagini prost pictate unde sunetul şi furia lumii eşuează tot timpul în faţa telespectatorilor tolăniţi pe canapele.

Clovnul s-a reîntors aşadar la circ, la noţiunile de bază, cum se spune astăzi.

La circul de Clovni se află lumea de jos. Voltijorii, acrobaţii, trapeziştii lovesc cerul cu piciorul şi se avântă în înălţimile cortului până la limita pânzei, pentru a se învecina cu zeii. Ei sunt cei pe care îi admirăm, ei, cei pentru care ne temem să nu aibă o cădere fatală.

Şi Clovnii, aceşti ţărani, aceşti băieţi din popor, cu pantofii lor mari care îi ajută să se ancoreze mai bine de pământ, tot cu noi seamănă. Ei sunt acolo pentru a de-dramatiza isprăvile acrobaţilor, pentru a ne linişti, făcându-ne să râdem. Şi de când circul este circ, ei provoacă scăpărări de râsete şi poezie care ne fac bine.

Dar, aşa cum am spus, Clovnul este regele squat-ului, astfel că de vreo treizeci de ani şi-a găsit un spaţiu de locuit: Teatrul. Nu că ar fi pe de-a-ntregul un nou-venit, bufonii lui Shakespeare sau ai Commediei dell’arte i-au precedat şi, se spune în cărţi, sunt precursorii Clovnilor. Dar Clovnul şi-a permis să creeze spectacole numai pentru el; spectacolele de Clovni au înflorit astfel în săli culturale, în teatrele noastre şi în centrele noastre dramatice.

De data aceasta, aflat pe cont propriu, a trebuit să-şi impună stilul său, metodele sale şi limbajul său unui public venit numai pentru el. Încercarea a fost grea şi dezamăgirile câteodată crude, dar au existat, de asemenea, reuşite grozave şi mari succese (ca, de exemplu, Fraţii Colombaioni). „Comedienii“, aşa cum sunt numiţi în lumea noastră, au fost curând îngrijoraţi de noua competiţie, şi puţin câte puţin sunt pe cale să închidă această uşă întredeschisă. Chiar dacă, recent, colaborările Clovn–Teatru au dus la spectacole frumoase, pline de umor şi de viaţă, acum e timpul prudenţei excesive, toţi stau la ei acasă, subvenţiile sunt pentru piese, şi Clovnii n-au decât să se ducă la circ dacă au parale.

 

Gling,

Bani! Nu prea sunt** (către sală), voi aveţi parale, arătaţi-mi?

Pentru a te prinde de poanta asta, trebuie să o citeşti.

Cu prietenie,

P.

 

Traducere din limba franceză de Adina BARDAŞ

 

 

* Squat (în engl. în original): locuinţă vacantă ocupată în mod ilegal

** Joc de cuvinte între yen și y’en