Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Întâlniri... de Radu Beligan

Radu BELIGAN
Întâlniri...
Anul trecut, o doamnă care lucrează la Arhivele Statului a venit la sfârşitul spectacolului cu Egoistul şi mi-a adus o copie după un dosar din Fondul Educaţiei Naţionale. Era un document cu privire la concursul pe ţară al tuturor liceelor, pe tema „Organizarea păcii europene ca urmare a războiului mondial“. Acolo se afla şi lucrarea elevului Beligan N. Radu din clasa a VIII-a a Liceului Internat din Iaşi. Lucrarea obţinuse Premiul al doilea pe ţară. Am rămas uimit, citind mai departe, că cel care făcuse recomandarea pentru pre­mierea mea era – ţineţi-vă bine! – tânărul profesor de limba română, Eugen Ionescu!
Anii au trecut şi, în 1964, începusem repetiţiile la Teatrul de Comedie cu Rinocerii, piesa celui care devenise între timp celebrul autor dramatic francez Eugène Ionesco.
Întâmplarea a făcut să-l întâlnesc pentru întâia oară pe Eugène Ionesco în... Japonia, unde avea loc o reuniune a Institutului Internaţional de Teatru.Am descoperit imediat în holul hotelului unde locuiam amândoi, figura lui celebră de clovn trist privind melancolic paharul plin cu un lichid de culoare incertă.
Ce beţi acolo?
–Whiskey amestecat cu suc de grapefrut. Alcoolul omoară vitaminele şi vitaminele omoară alcoolul!
Am colindat alături de el o metropolă ciudată şi imensă, cu blocuri clădite ca nişte pagode şi cu pagode ca nişte zgârie-nori, cu baruri ultramoderne (ne plăcea amândurora sake-ul lor) şi cu locuinţe mobilate sumar şi auster în tradiţia unei ţări de rafinată şi străveche cultură.
Cum aş putea găsi tonul cel mai potrivit pentru a-l descrie pe acest om? Cred că aş fi cel mai aproape de adevăr dacă aş spune că Eugene Ionesco ştia să-şi ascundă printre ceilalţi oameni adânca şi iremediabila lui anxietate, furtunile care, undeva în adânc, îl cutremurau, lăsând să apară la suprafaţă numai accesele de veselie, de bucurie neastâmpărată, de invenţie jucăuşă. Nu se vedea deloc că s-a format sub steaua lui Kafka, ci numai că i-a îndrăgit pe Caragiale şi pe Urmuz.
Aflase că Scrisoarea pierdută se jucase la Tokio şi mă întreba, cu o curizitate infantilă: „Oare cum or fi tradus japonezii: –„Curat-murdar“ şi „Pupă-l în bot şi papă-i tot“?
În aceste zile, când am stat nedespărţiţi, trei propoziţiuni în gura lui Eugène Ionesco erau un silogism întors pe dos, o frază era un calambur, o conversaţie era un foc de artificii. „Aseară am stat de vorbă cu un englez. Il était con et anglais, donc doublement con!“
Era un om fermecător. Spontan, mobil, neprevăzut, el se afla într-o continuă febră intelectuală, oscilând între un umor care îşi căuta şi îşi găsea pretutindeni obiectul şi o tristeţe care urca în valuri bruşte, din cele mai tainice zone ale fiinţei sale. Ca să distreze pe alţii şi mai mult pe sine, era gata de cele mai neaşteptate şotii. Într-o dimineaţă, la micul dejun, îmi spune: „M-am gândit toată noaptea şi m-am hotărât să trec la budhism!“
Premiera bucureşteană a Rinocerilor a fost ceea ce se cheamă cu un cuvânt din ce în ce mai tocit, un eveniment. A doua zi, Tudor Vianu expedia vechiului său prieten această telegramă:
Eugen Ionesco
14 Rue Rivoli, Paris 4
Spectacol magnific cu Rinocerii la Bucureşti. Beligan, Lucian şi confraţii lor neîntrecuţi. Mare, eclatant succes. Felicitări şi îmbrăţisări ţie şi Rodichii, din partea mea şi a Lilichii. Tudor Vianu

Apoi în seara de 23 mai 1965, spectacolul s-a jucat la Paris, în prezenţa auto­rului, care spre uluirea şi imensa noastră satisfacţie, a declarat că Rinocerii noştri au fost cea mai bună reprezentaţie cu această celebră piesă jucată în toată lumea.
După spectacol am fost invitaţi acasă la autor, în Bulevardul Montparnasse. De acolo fratele mai mare al lui Mihail Sebastian – doctorul Hechter – bun prieten al lui Ionescu, ne-a invitat pe câţiva să continuăm a ne bucura de triumf în locuinţa lui din Sceaux, o suburbie a Parisului.
Ionescu era într-o dispoziţie specială şi ne-a povestit amintiri din tinereţea lui din România. Îşi făcea stagiul militar şi a fost trimis cu o misiune într-un oraş de provincie. Când a ajuns în gara urbei respective, prima lui acţiune a fost să îşi depună la bagajele de mână puşca!
La un moment dat, Ionescu s-a retras cu mine într-un colţ al salonului şi mi-a spus: „O prietenie se leagă «à travers le travail». Rinocerii au fost prilejul de a ne cunoaşte şi împrieteni. Eşti un Béranger formidabil. Peste Jean-Louis Barrault şi peste Laurence Olivier. Din păcate nu pot declara asta ziariştilor: sunt artişti mari, dar susceptibili şi eu mai am relaţii de muncă cu ei.“
Am păstrat acest secret cât timp Ionescu şi cei doi mari actori au fost în viaţă.
Apoi, am primit o scrisoare de la Alain Paruit, colaboratorul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca la Europa Liberă, care mi-a confirmat declaraţiile lui Ionesco din acea seară magică.
„Stimate Domnule Beligan,
Am avut plăcerea să vă citesc evocarea lui Eugène Ionesco în «Apostrof».
Văzusem şi eu în anii ’60, la un scurt interval, «Rinocerii» în realizarea dumneavoastră şi în cea a lui Jean-Louis Barrault, mare om de teatru dar care, de astă dată rămăsese la suprafaţa anecdotică a piesei, pe când dumneavoastră aţi ştiut să scoateţi la iveală toată profunzimea, toate straturile subterane ale textului, refuzând facilitatea. Calitatea deosebită a regiei şi a interpretării dumneavoastră era o evidenţă luminoasă.
În anii ’70, am avut de două ori prilejul să stau de vorbă cu Eugène Ionesco ­despre cele două spectacole. În ambele rânduri mi-a spus şi mie ceea ce vă încredinţase pe 23 mai 1965: sunteţi cel mai bun Béranger pe care l-a văzut, cel care a ştiut să meargă la esenţa piesei. Ionesco îmi spunea aceste lucruri cu o molcomă dar neclintită convingere.
Mă bucur, stimate domnule Beligan, că vă pot aduce această mărturie: anii trecuseră, dar Ionesco nu uitase nicidecum extraordinara dumneavoastră interpretare.
Cu admiraţie,
Alain Paruit“.

Plecând de la doctorul Hechter, Ionesco a insistat să mă conducă la hotelul meu din Place de la République. Am pornit pe jos, agale, traversând marile bulevarde într-o discuţie peripatetică pe care am transcris-o imediat ce am ajuns în camera mea, la hotel. Hoinărind prin Place de la République, deodată vede firma unui bistro, „Au Thermomètre“.
„Ia te uită, ăsta s-a inspirat din Caragiale! «La termometru» e o firmă pe care nu o putea inventa decât nenea Iancu...“
Nu era pentru prima oară când recunoştea influenţa ce a avut-o asupra formaţiei lui spirituale autorul Scrisorii pierdute, pe care-l socotea „le plus grand des génies méconnus“.
Glosând pe marginea spectacolului nostru, Ionesco nu s-a putut stăpâni să nu-şi verse năduful privind unii regizori.
„Erezii moderne vor să-l plaseze azi pe regizor mai presus de autor. Se încearcă să fie considerat ca adevăratul autor al operei. E ca şi cum s-ar spune că anteprenorul sau zidarul sunt adevăraţii constructori ai edificiului.
De fapt, regizorul poate fi considerat ca un dirijor. Aceasta nu-l împiedică câtuşi de puţin să aibă geniu. Dar acest geniu este diferit. Există dirijori foarte mari care nu s-au dat niciodată drept autorii operei. Regizorul modern are alte pretenţii. Un tânăr regizor francez îl cenzura pe Moliere, declarând cutare sau cutare scenă rău scrisă. E la modă azi să mergi să vezi Mizantropul... nu de Molière, ci de Planchon, Regele Lear nu de Shakespeare, ci de Peter Brook. Regizorul la modă nu vrea să cunoască decât bunul său plac, capriciul său.
Ceea ce trebuie să-l caracterizeze pe regizor este fidelitatea, obiectivitatea. Bineînţeles, totul este subiectiv, dar trebuie să fim obiectivi în subiectivitate. Trebuie să existe colaborare, fiecare fiind complicele celuilalt“.
Eduardo de Filippo, figură emblematică a secolului trecut, care era şi dramaturg, şi regizor şi actor mi-a spus ceva asemănător când i-am cerut dreptul de a juca Filumena Marturano: „Atunci când actorul, autorul şi regizorul lucrează împreună într-o deplină înţelegere şi armonie, iese teatru. Când unul dintre ei vrea să iasă în faţă, iese spectacol.“ Diferenţa este enormă.
Iar Niculescu-Buzău, cel despre care v-am vorbit şi care apucase să joace alături de Matei Millo, avea o definiţie adorabilă a teatrului, care sunt convins că i-ar fi plăcut şi lui Ionesco. Cunoaşteţi fenomenul: marele inamic al teatrului e plictiseala. Într-o sală de spectacol dacă lumea se plictiseşte, începe să se foiască pe scaune şi să tuşească. Niculescu-Buzău decreta: „Teatrul trebuie să fie râs sau plâns. Restul este tuse.“
Sunt mulţi oameni foarte bogaţi în România. Unii dintre ei declară chiar că nu ştiu ce să facă cu banii. Ei bine, mă credeţi sau nu, vă jur că n-aş da pe toţi banii lor autograful pe care autorul Rinocerilor mi l-a scris în româneşte pe volumul de teatru de la Gallimard: „Pentru Radu Beligan, cu o mare prietenie şi cu tot aşa de mare recunoştinţă“.