Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„O divă care nu a ştiut să fie divă” de Mircea Morariu (Marius Constantinescu – „Cortez”, Editura Baroque Books & Arts, Bucureşti, 2013)

„O divă care nu a ştiut să fie divă” de Mircea Morariu (Marius Constantinescu – „Cortez”, Editura Baroque Books & Arts, Bucureşti, 2013)

Nu ştiu de ce, aşa, pe neaşteptate, tocmai când mă gândeam la fraza cu care aş putea începe notaţiile mele despre cartea Cortez a lui Marius Constantinescu – volum apărut în excelente condiţii grafice, cu o bogată şi impecabilă iconografie, la Editura Baroque Books & Arts din Bucureşti –, mi-am amintit de Marcel Proust şi de acel celebru incipit din Du coté de chez Swann: „Longtemps, je me suis couché de bonne heure.“

Poate că într-un fel asemănător aş putea şi eu să încep această recenzie. Adică, scriind: „Multă vreme am ascultat mult radio şi m-am uitat încă şi mai mult la televizor.“ Iar în acea vreme – vremea copilăriei – mi se întâmpla adesea să ascult ori să văd emisiuni muzicale de foarte bună calitate, ale căror protagonişti erau mari cântăreţi români de operă. Se numeau Marina Krilovici (pe care, iată, mi-o amintesc tânără şi frumoasă, adesea invitată în juriul unei celebre emisiuni de televiziune ce se chema „Steaua fără nume“), Ileana Cotrubaş, Ion Piso, Ion Buzea, Cornel Stavru, Viorica Cortez-Guguianu, Iulia Varady, Marius Rinzler. Ei, dar şi alţii asemenea lor, erau relativ des programaţi la radio şi la televiziune. Până când, deodată, fără niciun fel de explicaţie, numele lor dispăreau, iar înregistrările lor se aneantizau. Nimeni din România nu mai avea voie să vorbească cu voce tare despre ei şi despre succesele lor, şi asta pentru că, din înalt ordin, deveneau nonpersoane.

De ce? Fiindcă fugiseră, dezertaseră din raiul comunist. Nu se mai împăcau cu regimul, nu mai puteau accepta să li se limiteze cariera şi dreptul de a se afirma pe mari scene ale lumii, de a participa la importante concursuri internaţionale, de a onora invitaţiile marilor teatre lirice de pe Mapamond. Nu mai admiteau să se supună regimului de exterminare a vocilor lor, regim la care începuseră să îi supună regulamentele draconice şi specificul de „angajat“ al Operei Române.

Aceşti mari artişti alegeau libertatea. Aşa se spunea pe atunci. Ştiau că aveau de plătit un preţ teribil pentru libertate. Acela că nu vor mai putea reveni în România decât prin cine ştie ce minune, aşa că era foarte posibil să nu îşi mai revadă vreodată familia, rudele, prietenii. Că nu le vor mai putea împărtăşi direct bucuriile, suferinţele, durerile. Ba chiar că nu îşi vor putea lua un ultim bun-rămas de la aceştia.

Dar şi că publicul românesc, acel public ce le însoţise cu aplauzele lui începuturile, primele succese, care aflase din ştiri de presă despre izbânzile lor la marile concursuri internaţionale (destul de frecvente în epocă), nu va mai şti aproape nimic despre ei. Cam la fel stăteau lucrurile cu instrumentiştii, cu actorii de teatru şi film, cu medicii de prestigiu, cu marii savanţi.

Cartea Cortez dă seama despre un astfel de destin de excepţie. Cel al mezzosopranei Viorica Cortez. Cea care – aşa cum bine observă autorul volumului, Marius Constantinescu, în microprezentarea de pe supracoperta a patra – a avut parte de mai multe „etichete“. Pentru unii a fost „Carmen a secolului al XX-lea“. Sau – şi aici îl citez pe Marius Constantinescu – „pentru cei ce au văzut-o pe scenă, în anii de glorie, este mezzosoprana magnetică, scăpărătoare, care fascina privirea cu frumuseţea şi dezmierda urechile cu vocea. Pentru străini, este mezzosoprana din România care şi-a dorit să fie mai bună decât ei.

Şi a fost. Pentru români este… mai complicat: fie parte a unui capital de la sine asumat de mândrie naţională, fie vedeta peste care s-au aşternut stereotipurile şi lipsa de informaţii.“ Şi aşa mai departe.

Un „aşa mai departe“ care, în completarea citatului de mai sus, dezvăluie şi acoperă esenţa cărţii. Căci primul rost al volumului e, după părerea mea, acela de a aduna, asocia şiarmoniza feluritele şi complementarele „imagini“ despre Viorica Cortez (inclusiv imaginea proprie a autorului volumului) şi de a oferi una superioară, de sinteză. Una cât mai completă. Cel de-al doilea e acela de a ne oferi nouă, cititorilor români, şansa recuperării. Adică posibilitatea de a afla, fie şiretroactiv, ce s-a întâmplat, în primul rând din punct de vedere artistic, cu Viorica Cortez, în acei aproape treizeci de ani cât numele i-a fost pus sub obroc în România. Din momentul în care, la începutul anilor ’70, când a decis „să plece“, fiindcă regimul comunist a hotărât să îi ia fiicei sale, Cătălina, dreptul de a veni oricând la mama ce alerga din teatru liric în teatru liric şi obţinea mari succese, şi până la începutul lui 1990, când Viorica Cortez a apărut în distribuţia marelui concert de la Viena, ce sărbătorea România Liberă. Sau care credea, care credeam, care credea o lume întreagă că e astfel.

Marius Constantinescu recurge la metoda clasică a interviului. O metodă în care e expert. Fără doar şi poate. Cine îl cunoaşte de pe micul ecran ştie foarte bine că autorul cărţii e unul dintre cei mai buni intervievatori de care dispune la ora actuală Televiziunea Română. Un intervievator mereu bine pregătit, care lasă impresia că ştie totul despre interlocutor, care e pe deplin stăpân pe domeniul în care acesta a strălucit. Dar care, ştiind totul, nu face paradă de această ştiinţă; care, având totuşi micile lui cochetării, vrea să îl stimuleze pe intervievat să spună el însuşi respectivul tot şi, fireşte, să mai adauge ceva. Un ceva care e acel neştiut, menit să aducă un parfum de originalitate.

Aşa că, stimulată de competenţa şi de întrebările lui Marius Constantinescu, dar şi de relaţia personală existentă între ei, Viorica Cortez îşi rememorează viaţa. Cu precădere – aşa cum se cuvenea de altfel – viaţa artistică. Rolurile şi performanţele. Vorbeşte despre cum a fost ea în respectivele roluri, dar şi despre cum i-au fost feluriţii parteneri şi partenere. Mari nume ale scenei lirice mondiale. Despre cum a colaborat cu şefii de orchestră. Dar şi despre felul în care s-a înţeles cu regizorii. Lucru important, fiindcă cea mai consistentă parte a carierei Vioricăi Cortez s-a petrecut în vremea în care s-au produs mutaţii semnificative în estetica spectacolului de operă, prin teatralizarea acestuia. În care regizorii de teatru s-au apropiat de teatrul liric şi i-au modificat regulile. Protagonista volumului le-a fost o permanentă aliată. De unde un specific al artei sale. Sau unul dintre specificurile ei.

Nu lipsesc nici detaliile despre viaţa personală a unei dive care, după propria mărturisire, „nu a ştiut să fie divă“. Nu a făcut pe misterioasa, pe inaccesibila, pe intangibila. Viorica Cortez nu şi-a refuzat niciodată dreptul de a comunica omeneşte cu cei din jurul ei. Plecată peste mări şi ţări, a continuat să fie caldă, să fie „moldoveancă“. O simţim şi acum, citind cartea, astfel. O simţim şi prin „mămoşenia“ arătată faţă de intervievator. Detaliile acestea sunt însă bine controlate: niciun moment nu lasă impresia de frivolitate.

Interviul e întrerupt periodic şi cu folos de texte scrise de colegi de scenă ai Vioricăi Cortez. De la românii şi româncele Maria Slătinaru-Nistor, Ileana Cotrubaş, Marina Krilovici, Ruxandra Donose, Eugenia Moldoveanu, Cornel Stavru, Petrika Ionescu la Placido Domingo, Jean-Philippe Lafont, Jorge Lavelli şi Pierre Luigi Pizzi. Plus o conversaţie telefonică cu Grace Bumbry. Plus două texte scrise de Gérard Mannoni şi de Giorgio Gualerzi. Ambii, critici muzicali. Cei doi sunt cuprinşi în sumarul volumului poate şi deoarece, în cursul interviului, Viorica Cortez mărturiseşte că întotdeauna a citit şi a fost interesată de părerile criticii. Lucru mai rar, să o recunoaştem.

Indiscutabil, Cortez, cartea de debut a lui Marius Constantinescu, este o izbândă. Cred însă că nu era deloc rău ca la final să existe şi o listă a rolurilor interpretate de marea artistă.

 

Marius CONSTANTINESCU – CORTEZ, Editura Baroque Books & Arts, Bucureşti, 2013.