Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Să ne preţuim Intelectualii” de Elisabeta Pop („Între uitare şi memorie” de Micaela Ghiţescu, Ed. Humanitas)

„Să ne preţuim Intelectualii” de Elisabeta Pop („Între uitare şi memorie” de Micaela Ghiţescu, Ed. Humanitas)

A apărut, nu cu mult timp în urmă, la Editura Humanitas, o carte excepţională, semnată de Micaela Ghiţescu. Cititorii o cunosc pe autoare ca pe una dintre cele mai – dacă nu chiar cea mai – bună traducătoare din limba portugheză; dar nu numai, fiindcă ea stăpâneşte cinci limbi străine: franceza, germana, engleza, spaniola şi portugheza.

Ştiam, citisem câte ceva despre autoare, îi citisem câteva dintre admirabilele traduceri din literatura portugheză şi braziliană, dar, personal şi pe fugă, am cunoscut-o abia vara trecută, în biroul Anei Blandiana, care mi-a vorbit şi atunci, cu dragoste şi admiraţie, despre ea. Erau vechi colaboratoare, Micaela Ghiţescu fiind şi redactorul-şef al revistei Memoria şi, desigur, membră a Fundaţiei „Academia Civică“. O Doamnă micuţă, aparent fragilă (dar ştiu că nu este aşa), fină, elegantă (o eleganţă de un fel aparte, aristocratic), purtând ochelari cu multe dioptrii… Mi-a făcut plăcere să-i pot strânge mâna şi să-i adresez câteva cuvinte.

Cei care citesc admirabila revistă Memoria – revista gândirii arestate – ştiu că ea a preluat conducerea de la neobositul Banu Rădulescu, acela care, până la moarte, a condus-o cu imens respect pentru adevărul istoric şi cu mare curaj în lupta pentru a face publice documentele şi amintirile celor care au stat ani mulţi în închisori (momente de neimaginat, trăite de români în regimul comunist).

După numeroasele (peste 50) cărţi traduse, studii şi articole, iată că a scris ea însăşi o carte. Ea spune – având 80 de ani – că e şi singura, nemaiavând timp pentru altele... Mă umple de tristeţe această mărturisire, fiindcă un om ca ea ar fi minunat să mai scrie, să mai poată să scrie încă multe cărţi...

De ce e important ca tinerii să cumpere şi să citească această carte – şi nu numai aceasta, ci şi altele, mai ales seria de volume îngrijite de Romulus Rusan, din colecţia „Memorialului Sighet“, cărţi care analizează inteligent şi adevărat fenomenul regimului comunist din România, implicarea lui nefastă în toate domeniile vieţii noastre – economic, social, cultural, religios...? Trebuie să o citească în primul rând dramaturgii, regizorii şi actorii care se avântă să aducă pe scenă acest barbar fenomen. În primul rând – aşa cum spune şi Doamna Ghiţescu într-un interviu –, „ca să evite repetarea atrocităţilor comise de regimul comunist“; în al doilea rând, ca să înţeleagă prezentul mai just (de pildă, să înţeleagă cum trebuie de ce nu ocupă România un loc mai în faţă între ţările central europene, ba este chiar „ultima din pluton“, când între cele două războaie a fost capabilă să ardă etape bune…). Iar stângiştilor europeni şi americani, celor care încă mai cred că „comunismul e bun, oamenii l-au stricat“, le recomandă „să-şi deschidă bine ochii şi minţile“, ca să vadă realitatea aşa cum e.

În cartea aceasta – admirabilă mărturie a unui trecut dispărut odată cu anul 1989 –, Micaela Ghiţescu îşi povesteşte viaţa, care, pe porţiuni întinse, e şi aceea a multor intelectuali români care au avut ghinionul să fie tineri când au venit comuniştii la putere. A fost arestată când era studentă la Filologie în anul IV şi a făcut trei ani de puşcărie. Un Tribunal Militar a condamnat-o pentru „complicitate la delict de agitaţie publică“, după ce iniţial fusese condamnată pentru „crimă de înaltă trădare“. „Crima“, era că ea şi alte colege, toate arestate, corespondau cu fostul lor profesor de franceză, de la Liceul Francez pe care-l urmaseră; doar că acest profesor conducea la Paris un Studio de Radio destinat ţărilor balcanice aflate sub comunism...

A stat la Jilava şi la Mislea, în închisorile în care au fost chinuiţi mulţi, foarte mulţi dintre marii intelectuali români, episcopi, miniştri, generali, profesori, medici etc. Reţin un moment emoţionant – dar, vai, ele sunt cu zecile! La moartea lui Stalin, în 1953, cei aflaţi în celule au început să fluiere Oda Bucuriei. Melodia răsuna din celulă în celulă. Gardienii erau înnebuniţi: nu ştiau ce este, dar simţeau că exprima o bucurie care pentru ei era periculoasă...

La ieşirea din închisoare o găseşte pe mama ei singură; tatăl, un cunoscut şi apreciat chirurg, rămas şomer, murise în acelaşi an cu fratele ei, un tânăr alpinist de numai 25 de ani; suspectă moarte: cum s-a rupt frânghia, nu s-a aflat niciodată...

Au urmat alţi ani, plini de lipsuri şi nedreptăţi. Cu mare dificultate e reprimită la Facultate, datorită bunelor relaţii ale unchiului dinspre mamă, Victor Papacostea (veche familie de intelectuali aromâni), cu profesorii şi uneori chiar cu mai marii din Minister, care-l cunoşteau prea bine. I se interzice un post în învăţământ, aşa că, după ani de şomaj, reuşeşte să lucreze ca muncitor calificat şi mai apoi ca traducător tehnic şi documentarist la Institutul de Cercetări Farmaceutice, apoi ca redactor la Biblioteca Naţională Pedagogică, unde a rămas 17 ani.

Mizeriile vieţii cotidiene, sărăcia, cozile interminabile, cenzura, controlul periodic al maşinilor de scris, imposibilitatea de a solicita un paşaport – deci, imposibilitatea de a călători, de a vedea lumea –, lipsa acută a unor cărţi esenţiale pentru un om de cultură, senzaţia că eşti urmărit tot timpul (şi chiar erai!), obligaţia de a locui în propria casă, plină de chiriaşi (iar tu să stai într-o singură încăpere, cu baie şi toaletă comună) – toate acestea pot duce la disperare pe oricine. Doamna Ghiţescu, însă, un om puternic şi echilibrat, a ştiut să treacă peste toate, refugiindu-se în munca de traducător. Intra astfel într-o altă realitate – aceea a literaturii portugheze (uneori, nici ea comodă, dar oricum, era altceva...). Il faut espérer dans l’inespéré – cum spune chiar ea.

Răspunzând întrebărilor deloc comode ale Eugeniei Vodă, la „Profesioniştii“, Micaela Ghiţescu a rezumat o viaţă care ar încăpea foarte bine în paginile unui roman. Iată-l. De puţină bucurie tot a avut parte blânda, buna Doamnă Ghiţescu. L-a întâlnit pe soţul ei: Petre Ionescu Stoian, un reputat profesor farmacist, director al Institutului la care ea a avut, iată, norocul să primească un post. Un om minunat, care din păcate s-a stins brusc, cu câţiva ani înainte de Revoluţie. Au apucat însă să călătorească puţin şi înainte de ’89, datorită invitaţiilor soţului ei la Congrese Internaţionale. După ’89, însă, Doamna Ghiţescu a avut parte de călătorii în Portugalia, la Paris, în America, în Spania şi în Brazilia, dacă nu mă înşel... Călătorii şi burse, binemeritate, în timpul cărora s-a putut întâlni faţă în faţă cu unii dintre scriitorii pe care i-a tradus în toţi aceşti ani: cu Antonio Lobos Antunes, căruia i-a tradus volumele Manualul inchizitorilor, Întoarcerea caravelelor, Cuvânt către crocodili; cu Americo Guerreiro de Sousa, căruia i-a tradus cartea Compoziţie la viitor;, cu Urbano Tavares Rodriguez, cu Ernesto Guerra da Cal, cu Dinis Machado, cu Rui Zinc etc. A participat la Consfătuiri importante ale traducătorilor din toata lumea, a fost distinsă cu medalii şi premii, atât în România, cât şi în Portugalia. O recunoaştere târzie, dar pe deplin meritată, a muncii, seriozităţii şi talentului excepţional cu care a dăruit-o bunul Dumnezeu.

Întrebată de Eugenia Vodă în amintita emisiune cum ar defini profesia de traducător şi care ar fi calitatea unui traducător profesionist, Doamna Ghiţescu a răspuns: „Calitatea principală e să lucreze cu pasiune şi să aibă probitatea de a recunoaşte dacă nu ştie ceva, să caute, să nu arunce vorbele aşa cum îi vin.“ Traducerea, când este bine, profesionist făcută, „,este creaţie: mergi alături de scriitorul pe care-l traduci. Acolo unde şi-a pus piciorul ţi-l pui şi tu, în urma pe care o lasă piciorul lui o laşi şi tu pe a ta...“

E şi un pic de tristeţe şi dezamăgire (uşor de înţeles, amândouă), când îşi aduce aminte de mineriade, de zilele acelea pline de ură, de agresivitate, de confuzii de tot felul, de perioada când a fost în echipa de susţinători ai lui Emil Constantinescu – perioadă electorală, în care a cunoscut tot felul de oameni.

Cu nostalgie, ea relatează cum, odată, din întâmplare aproape, a ajuns la Lisabona, la o manifestaţie de protest a intelectualilor, îndreptată împotriva unui realizator TV care jignise într-o emisiune intelectualitatea portugheză. De fapt, acel tip era – se spune – ecoul premierului Anibal Cavaco Silva (ulterior, ajuns preşedinte). Din delegaţia care s-a dus la el cu petiţia, făcea parte şi o scriitoare foarte cunoscută şi apreciată: Sophia. Când au revenit, ea purta în mână un buchet de crizanteme. Doamna Ghiţescu se întreabă dacă Ana Blandiana ar fi putut vreodată primi, de la Ion Iliescu, măcar o crenguţă?? O nuia, poate, mi-am zis eu, în gând... După cât o iubea... De unde atâta domnie la comunistul nostru?

Unul dintre momentele foarte plăcute, despre care autoarea vorbeşte cu vădită emoţie, este vizita ei şi a unei prietene la Versoix, la Regele Mihai I. Convorbirea cu el i-a mers la inimă. A impresionat-o felul de a vorbi, firesc, fără strop de afectare, al Majestăţii Sale. Au stat de vorbă, ca doi oameni, despre ţară şi viitorul ei, despre o Românie care putea să arate altfel, dacă n-ar fi pus stăpânire pe ea comuniştii, vreme de 50 de ani.

Cartea Micaelei Ghiţescu e un bildungsroman în toată legea. Din paginile ei, cititorul se îmbogăţeşte cu experienţe de viaţă extraordinare, pe care – cum spune autoarea, la un moment dat – bine că cei de azi, cei tineri, n-au apucat să le trăiască... O carte în care cultura, inteligenţa, spiritul, îşi dau mâna cu bunătatea, cu înţelepciunea, cu fineţea, cu buna cuviinţă – virtuţi din ce în ce mai rare, la românii de azi.

Lectura ei e cu adevărat o delectare, drept care îi mulţumesc din toată inima.

 

Între uitare şi memorie de Micaela Ghiţescu. Editura Humanitas, Bucureşti, 2012.