Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Omagiu acelor balerini care nici de data aceasta nu dansează“ de Luminiţa Vartolomei („Giselle“; libretul: Jules-Henri Vernoy de Saint-Georges şi Th. Gautier, după H. Heine – Opera Naţională Bucureşti)

După 43 de stagiuni consecutive (din 1963 până în 2006) şi după numai trei ani de absenţă, a fost reintrodus în repertoriul Operei Naţionale Giselle, unul ­dintre cele mai jucate două titluri ale baletului universal. (Celălalt fiind – evident – Lacul lebedelor, care a cunoscut şi el, nu mai departe de anul trecut, noua montare bucureşteană despre care am scris în revista „Teatrul azi“ din mai 2008).
De ce-o fi considerat însă Teatrul de pe Splai că acest Giselle ar fi o premieră extraordinară, nu-mi dau seama… Doar pentru că interpreta rolului titular era, în acea zi de 2 mai 2009, rusoaica Anastasia Kolegova, prim-solistă a celebrului Teatru „Mariinski“ din Sankt-Petersburg, unde a fost pus în scenă încă de la sfârşitul anului 1842 (deci doar la un an şi jumătate de la lansarea pariziană!) basmul slav transcris de Heinrich Heine şi transformat în libret de Jules-Henri Vernoy de Saint-Georges şi Théophile Gautier?
Fiindcă – din păcate – altminteri spectacolul n-avea nimic extraordinar, nici măcar sub raport strict coregrafic…
Desigur, orchestra dirijată de Ciprian Teodoraşcu a răspuns prompt şi corect solicitărilor dirijorului (excelente alămurile – în pachete sau solo –, ca şi lemnele, ca şi violoncelul cu acompaniament de harpă; doar vioara a cam miorlăit!), ce a impus un tempo ultrarapid în introducerea uverturii (deformând însă caracterul temei lirice care urmează…) şi a imprimat o strălucire aparte antractului (cu splendidul solo de oboi şi cu motivul obsesiv încredinţat flautului), înnobilând pe cât posibil partitura lui Adolphe Charles Adam (nu foarte originală, dar excelentă pentru dans).
Pe de altă parte, scenografia Adrianei Urmuzescu creează în chip fericit iluzia pătrunderii între pozele unei cărţi de poveşti: în primul act, pe fundalul pictat, castelul din vârful stâncii domină scena, iar în prim-plan căsuţa Gisellei şi bordeiul pădurarului par strivite de imensitatea frunzişului ruginiu; în actul al doilea, mormântul (cu trapă!) al Gisellei este opus fundalului în care printre trunchiurile întunecate ale copacilor se conturează un luminiş circular, cu cerul aurit de razele Lunii pline ce cheamă ielele, iar în final rumenit de răsăritul soarelui ce le alungă.
Însă montarea lui Mihai Babuşka rămâne prea mult tributară schemelor tradiţionale, instaurate prin contribuţia adiţionată a coregrafilor Jean Coralli, Jules Perrot şi Marius Petipa, ba chiar şi a lui Vasile Marcu (căruia i s-a datorat vechiul spectacol al Operei bucureştene).
Din păcate, la nivelul regiei se produc câteva veritabile gafe: costumul de un alb imaculat contrazice cu desăvârşire statutul de simplu muritor pe care Albert şi-l atribuie în relaţia cu Giselle (de te şi miri: cum de-o fi păcălit-o pe biata fată?!?), în schimb, gestul lui umil de a muta o bancă spre a face loc suitei nobiliare nu ca­drează cu poziţia sa princiară (şi totuşi, nimeni dintre aristocraţi nu se arată şocat!); oricum, masa pe care slujitorii o aduc pentru distinsa societate nu este scoasă din casa Berthei şi a Gisellei, ci este cărată de undeva, din spate, unde nu s-ar putea afla decât… coteţele gospodăriei; în fine, timp de foarte multe ceasuri (anunţate prin bătăile din orchestră), adică dinainte de miezul nopţii şi până către zori, discul auriu al Lunii stă nemişcat pe firmament, pentru a dispărea apoi brusc.
Veţi spune probabil că astea sunt „noduri în papură“, în mod general acceptate odată cu convenţia care guvernează genul; dar cum rămâne atunci cu gafele de interpretare? Lipseşte surpriza Gisellei la întâlnirea cu Albert, după cum acesta reacţionează prea târziu la semnalul care vesteşte venirea suitei…
E drept că, prin compensaţie, Alin Gheorghiu reuşeşte să sincronizeze perfect bătăile lui Hans în uşa căsuţei cu efectul sonor sugerat de orchestră – ceea ce rareori mi s-a întâmplat să văd, în nenumăratele reprezentaţii cu acest balet pe care le-am urmărit. Şi Anastasia Kolegova izbuteşte o convingătoare scenă a nebuniei, începând cu momentul despletirii părului (neobservat de către public), continuând cu încercarea de sinucidere (veridic împiedicată de cei din jur) şi sfârşind cu moartea (subită ca o lovitură de trăsnet).
Dar, la nivelul coregrafiei, mersul de colo-colo, prea îndelung şi al prea multora dintre personaje (Hans, Bertha, Contele, Bathilde, Wilfried), agrementat doar cu o pantomimă sărăcuţă, face ca actul I să fie de-a dreptul plicticos. Cum pentru balerinii respectivi (Alin Gheorghiu, Florica Stănescu, Antonel Oprescu, Rodica Fiastru, Cătălin Caracaş) rolurile în cauză constituie echivalentul a ceea ce în teatrul dramatic se numeşte „a duce tava“, nu pot decât să apreciez în cel mai înalt grad generozitatea acelora care acceptă să le susţină; însă nu pot să nu mă mir că un coregraf care este el însuşi un solist prestigios nu s-a străduit să le creeze interpreţilor săi partituri demne de posibilităţile lor maxime, îmbogăţind scriitura evident lacunară a bătrânului balet.
Desigur, sunt spectaculoase piruetele lui Alin Gheorghiu în „Dansul cu tamburine­“, dar acestui excepţional balerin nu i s-ar fi putut încredinţa şi altceva de dansat ­efectiv, măcar în debutul actului secund, unde (poetică imagine!) Hans intră păşind pe norii de ceaţă, dar apoi e pus doar să alerge bezmetic de la un capăt la altul al scenei?
Albert însuşi dansează prea puţin, însă – probabil pentru a-şi lua revanşa – Ovidiu Matei Iancu furnizează singura noutate notabilă a acestui spectacol: senzaţionalul battement en l’air, reluat la nesfârşit, de fiecare dată cu saltul mai înalt, ca într-un un fel de perpetuum mobile în continuă expansiune.
Desigur, sunt frumoase şi jeté-urile pe turnantă ale cuplului principal, şi va­riaţia Gisellei cu turnanta în piruete, dar parcă tot mai entuziasmant este celebrul „Pas de deux“ din actul I, oferit de „Prietenii Gisellei“, unde am avut surpriza de a descoperi în Vlad Toader (pe lângă solistul virtuoz din variaţiuni, pe care îl cunoşteam demult) un porteur ferm şi dezinvolt pentru Andra Ionete (balerină aflată în plină ascensiune artistică).
Baletul alb, feminin, care ocupă aproape integral actul II, mi s-a părut mai aproape ca oricând de perfecţiune, cu o Myrtha fantastică (Laura Blică-Toader), secundată cu graţie şi înaltă tehnicitate de către supusele ei, Zulma (Mihaela Soare) şi Mona (Adela Crăciun). Dar de ce erau doar 18 iele, şi nu 24???

P.S. Exact acum şase ani (vezi revista Melos din iunie 2003) scriam – se pare, de prisos! – cam aceleaşi lucruri, concluzionând astfel:
„Mihai Babuşka, Petruţa Dumitriu şi Florin Mateescu (asistenţi coregrafie) fac şi ei ce pot spre a împiedica degradarea spectacolului, dar mi se pare imperios necesară o măsură radicală de îmbogăţire a partiturii coregrafice tradiţionale (creată de Jean Coralli şi Jules Perrot pentru premiera pariziană din 1841 şi revăzută de Marius Petipa pentru aceea petersburgheză din 1887). Probabil că, dacă ar mai trăi, Vasile Marcu însuşi (care a semnat regia montării bucureştene) ar întreprinde acest demers; aşa însă, de ce n-ar face-o – de pildă – coregraful Mihai Babuşka?“

Opera Naţională Bucureşti – Giselle. Libretul: Jules-Henri Vernoy de Saint-Georges şi Théophile Gautier, după Heinrich Heine. Muzica: Adolphe Charles Adam. Regia şi adaptarea coregrafică: Mihai Babuşka, după Jean Coralli, Jules Perrot şi Marius Petipa. Scenografia: Adriana Urmuzescu. Conducerea muzicală: Ciprian Teodoraşcu. Cu: Anastasia Kolegova (Giselle), Ovidiu Matei Iancu (Albert), Alin Gheorghiu (Hans), Laura Blică-Toader (Myrtha), Antonel Oprescu (Contele), Rodica Fiastru (Bathilde), Florica Stănescu (Bertha), Cătălin Caracaş (Wilfried), Mihaela Soare (Zulma), Adela Crăciun (Mona), Andra Ionete şi Vlad Toader (Prietenii Gisellei). Data premierei: 2 mai 2009.