Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Şotron cu Tartuffe de Mircea Morariu (Tartuffe de Molière – Teatrul de Stat Arad)

Am citit, de-a lungul anilor, destule anchete, apărute în paginile revistelor mai mult sau mai puţin „de specialitate“, grupate mai toate sub titlul Critica criticii, în care creatorii (fie ei actori, regizori ori scenografi) erau poftiţi să creioneze portretul criticului ideal. Mai în glumă, mai în serios, am ajuns la concluzia că idealul cu pricina trebuie să aibă o natură schizoidă. În fond, criticul înseamnă un om mai informat decât regizorul, actorii, secretarul literar şi publicul la un loc, dar care nu cumva să se lase copleşit de informaţie atunci când comentează un spectacol. Se impune să fie un om cu o memorie capabilă să se ia la întrecere cu cea a unui computer, dar care, Doamne fereşte! să îşi amintească vreodată că un anume text a prilejuit spectacole mai bune ori mai interesante decât cel la care ia parte şi căruia se presupune că îi va scrie cronica.
De exemplu. E bun criticul care ştie ce luptă a trebuit să ducă Molière spre a-şi vedea pe scenă celebrul lui Tartuffe, dar e pedant şi refractar la nou acel comentator ce invocă lupta cu pricina în favoarea respectului pentru piesă. Nu se poate ca un critic să vină la Teatru fără să fi recitit cu cel mult o oră înaintea ridicării cortinei textul piesei, dar e cum nu se poate mai demodat acel critic ce îşi invoca relectura în apărarea vreuneia dintre opiniile sale. De fapt, nici nu e critic, e un biet filolog, iar de filologi nu mai are nevoie nimeni în ziua de azi! E admirabil criticul care ştie tot ce au scris despre Molière, Lanson, René Jasinski, Antoine Adam, Robert Horville ori Genette şi alţii asemenea lor, dar e un pedant cel ce îi convoacă în argumentaţie. E obligatoriu ca un critic să ştie că Tartuffe a prilejuit în România câteva importante spectacole-eseu ori spectacole-problemă (precum cel al lui Dan Micu de la Naţionalul târgumureşean, cel al lui Tocilescu de la „Bulandra“ ori cel de la „Casandra“ montat de, pe atunci, studentul-regizor Laurian Oniga, dar e agasant şi învechit (de secol XX, pardon, ba nu, de secolul al XIX-lea!) criticul care vrea alte şi alte spectacole a căror anvergură artistică şi ideatică să fie comparabilă cu cea a celor sus-menţionate.

[...]