Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Grotowski de Aureliu Manea

Am văzut un spectacol care m-a înfiorat: Prinţul constant. Era făcut în aşa fel încât tulburarea psihică să se creeze de la prima apariţie a actorilor. Actorii intrau într-un ţarc îngust şi rotund cântând, strigând, agitându-se. Erai prins într-un vârtej aproape psihopatic. Erai martorul unui vis coşmaresc. Trupurile actorilor se înlănţuiau şi se despărţeau într-un ritm sufocant care treptat te făcea să crezi că imaginile conţin puteri copleşitoare. Rostirea era muzicală. Fanatismul se desfăşura în modalităţi estetice abundente. Bogăţia imaginaţiei se transforma într-o emoţie ce parcă începea să-ţi pătrundă în cele mai intime fiorduri ale sufletului. Nimic din spectacol nu era de prisos. Nimic nu devenea rutină. Tot timpul te aflai în miezul actului teatral, ardeau flăcările talentului pretutindeni în sala de spectacol. Am fost atât de uimit, încât mulţi ani am meditat la acest fel de artă teatrală. Şi astăzi, după zece ani, păstrez vie imaginea spectacolului. Jerzy Grotowski este un artist ­singular. Felul său de a face teatru descinde din adâncimi întunecate. Cred că arta sa plină de iluminări ale nopţilor ţine de romantism. Visele sale sunt obscure, ­conţin multe pasaje ce pot fi supuse psihanalizei.
O interpretare totală a artei sale este imposibilă. Acel spectacol era o rebeliune împotriva simţului comun. Erai supus unui şoc ce voia să-ţi trezească spaime ancestrale. Care dintre noi nu e sensibil la tortură? Eroul principal suferea aproape fizic. Ritualul era în aşa fel construit, încât erai violentat tot timpul. Te simţeai prea comod instalat în fotoliul tău de spectator. Deveneai martorul secretelor ascunse zilei. Ceva morbid se infiltra deasupra actelor. Omul devenea când urât, când ­frumos. Ţipetele, şoaptele, cântecele, implorau milă. Era necesară apariţia Dreptăţii. Însă nimeni nu se urnea din loc. Ritualul continua. Te aflai în imposibilitatea de a acţiona. Exact ca într-un vis unde nu poţi face nimic. Iar la sfârşit, epuizat, respirând chinuitor, Prinţul constant rămânea întins pe podeaua scenei, a ţarcului, iar tu spectator plecai ruşinat în suflet de neputinţa ta.
Mă gândesc la un vers memorabil: „poezia în faţa realului e o bucăţică de zahăr aruncată în cuşca tigrului“. În ţarcul imaginat de scenograful lui Jerzy Grotowski devenea insuportabilă lipsa de milă a omului faţă de om. Martor al unor rituri crude, sălbatice, chinuitoare, obsedante, tu, spectator aflat în preajma ţar­cului, erai dispreţuit în calitatea ta de spectator. Un impuls adânc se construia în tine, de-a lungul ritului deveneai o problemă, o întrebare. Spuneai: „Ce pot face pentru semenii mei?“ erai obligat să iei o atitudine. Fanatismul mesajului spectacolului declara cu febrilitate porunca de a fi Om. Grotowski biciuia comoditatea celui ce zace în istorie, în preajma istoriei. Nimeni nu-l iartă pe cel ce trece nepăsător pe lângă timpul său. Aşa trebuie interpretat şocul grotowskian. Ruşinea ce ţi se trezeşte în suflet este obligatorie. Acesta este programul estetic al lui Jerzy Grotowski. Violenţa spectacolelor sale ţine să înfioare în noi acea zonă a nepăsării în faţa suferinţei. Mă gândeam, în timp ce vedeam spectacolul, la preoţii buddhişti de la Saigon care-şi dădeau foc în timpul războiului din Vietnam. Asistând la dezvăluirea ţarcului secret, ţâşnind din întuneric spre lumină, suferinţa te copleşea. Ţi se cerea milă şi dreptate. Moralitatea incandescentă alimenta actul teatral cu resurse fireşti, dar neîntâlnite prea des. Responsabilitatea devenea o necesitate. Misterul se păstra intact. Cei zece spectatori care ne aflam în jurul ţarcului, dacă am fi putut, l-am fi luat în braţe pe Prinţul Constant şi l-am fi eliberat de agresor. Şi astăzi mă gândesc că, dacă noi, spectatorii, săream în ţarc, chiar dacă spectacolul s-ar fi întrerupt, Grotowski ar fi fost pe deplin mulţumit. Aş spune că aceasta este dorinţa intimă sau secretă a fiecărui regizor. (pp. 58–59)
În Britannicus era prea multă estetică pentru ca stilul de mişcare să aducă naturalismul reacţiilor, dar ritualul era foarte influenţat de spectacolul Prinţul constant al lui Grotowski. Eu consider că prin Rosmersholm am adus în zona de cod teatral din ţara noastră influenţa lui Grotowski. După mine, mulţi colegi au folosit acest cod. (p. 174)
Există doi regizori foarte deosebiţi, dar care mă înfioară prin fanatismul lor: Jerzy Grotowski şi Lucian Pintilie. De multe ori mă gândesc la ei şi caut sensul strădaniei lor. (p. 195)

(Din volumul: AURELIU MANEA – El, vizionarul, Bucureşti, 2002)